Una dintre particularităţile limbii de lemn era refuzul ei de a-şi consemna propria-i existenţă. Vreme de patru decenii, dictatura a cultivat-o fără însă a o numi. Alcătuit pentru a ajuta la stăpînirea ambianţei, respectivul limbaj reprezenta deci un mod de comunicare nereflexiv. Întreaga obşte o vorbea, o asculta, o scria şi o citea, ferindu-se însă ca de foc să o nominalizeze. Lemnul este o materie nobilă, din el se întocmesc tulnicele şi viorile, graţioasele scrinuri care împodobesc vechile palate, sculpturi nepieritoare şi sobrele conteinere în care traversăm Styxul - dar din lemn nu se poate extrage mlădierea, infinita arborescenţă de semnificaţii şi discreta eleganţă a unei limbi vii. Deşi a circulat, limba de lemn nu a fost o limbă vie, ea nu a trăit, ci a subzistat. Ca orice limbaj ritualizat, ea s-a manifestat în două conexiuni instrumentale: cu puterea publică şi cu gîndirea individului privat. Orice putere include limba naţională în arsenalul instrumentelor ei, dar numai puterile abuzive dublează această incluzie prin înjghebarea unui jargon propriu, menit să îi consolideze dominaţia. Limba de lemn a fost jargonul pe care şi l-a fabricat în acest scop puterea stalinistă. Procedeul de bază al acestei fabricaţii a fost pauperizarea limbii populare. Înaintea diverselor opere, dictatura recurge la cenzură

împotriva limbii. Contrar aparenţelor, acest jargon nu îndeplineşte o funcţie comunicaţională, ci una ideologică. Imaginea mistificată a ambianţei este obţinută prin impunerea unui limbaj mistificat. Purtătorul nemărturisitei acţiuni ideologice nu este numai aparatul specializat ci, pe cale de contaminare, şi mai fiecare membru al societăţii. Pe lîngă constrîngere şi imitaţie, răspîndirea jargonului a fost considerabil facilitată de faptul că nu trebuia învăţat, materia lui primă fiind limba neaoşă. Mai complicată decît învăţarea limbii de lemn