Inocenţa unui deceniu Cine credea că schimbarea cifrei de opt în nouă va aduce doar o modificare minoră şi predictibilă a trăirilor societăţii umane se înşală din start. Omenirea aţipită într-o dulce contemplare a propriilor sale realizări, România "minunîndu-se" de "victoriile" socialismului, noi resemnîndu-ne să credem că regimul nu se va schimba în anii ce vor urma şi că nu vom vedea niciodată mult visatul capitalism. Ei bine, deceniul ce a urmat a fost o mare lovitură pentru societatea românească. Revoluţia a deschis un prolog la o serie de transformări pe care nimeni nu le bănuia. Nu vorbesc aici despre o serie de oameni care reuşiseră prin plecările, de altfel destul de rare, în străinătate să-şi facă o idee despre Occident. Ci despre viziunea asupra Vestului pe care Europa Liberă o inocula românului de rînd, de "mirajele" capitalismului aflate din şoapte spuse cu fereală. Românul se aştepta la înfruptarea imediată din bunătăţile unui veritabil Corn al Abundenţei. Vom avea de toate, vom putea merge oriunde. Aceeaşi inocenţă supărătoare a unui neam care se complace de bunăvoie în ea. Cu aceeaşi inocenţă ne-am lăsat şi manipulaţi şi măturaţi de judecata lămpaşelor de mînă. Unii ar putea spune că această inocenţă este de fapt prostie, iar argumentele ar fi aproape irefutabile. Dar eu pledez pentru inocenţa unui popor (adică noi), care nu are simţul pe care îl dă maturitatea existenţială. Anii '90 erau cu tot tumultul şi frămîntările lor politice, sociale, religioase momentul ca noi să ne pierdem inocenţa istorică. Am refuzat şi această oportunitate, aşa cum am refuzat multe altele înainte. Refuzăm să ne maturizăm şi o să ne coste. Poate o sclipire de gîndire adultă a fost în 1996, dar cu frică ne-am afundat apoi în inocenţa dragă şi comodă. Am încheiat deceniul şi am păşit într-unul nou. Românii vor vrea sau nu vor vrea să-şi piardă inocenţa. Eu unul sînt i