La nici cîteva ore după invitaţia lui Andrei Manolescu de a scrie ceva despre Bucureşti în Dilema ("Care Bucureşti vă interesează? / Păi, Bucureştiul - un oraş european, asta ar fi fost tema, deşi sună cam pompos. / Aha, deci Bucureştiul de acum? / Cam aşa: ce a mai înviat din el, ce a rămas mizer, urît. Ar fi interesant cum îl vede un om din Timişoara, un observator din alt oraş. / Înţeleg. Deci pot să-mi dau drumu' destul de liber? / Sigur, în principiu, da. / Înţeleg, înţeleg"), realizez brusc că de fapt nu ştiu ce trebuie să înţeleg. Ca să mă dezmeticesc şi să încropesc o oarece ordine, încep să-mi număr cu zel sosirile în Bucureşti. Să tot fie, în 40 de ani, vreo 200. Îmi iau agendele şi verific: sînt exact 207 veniri în capitală, cu şederi între o zi şi două luni. Din copilărie, pînă azi-vară. Din Romană în Pantelimon, din Rahova în Cotroceni, din Obor în Herestrău, de pe Polonă sau Pitar Moş la Voluntari, Afumaţi, Căţelu, Măineasca, Brăneşti. Atunci, despre care din cei 207 de Bucureşti, atît de diferiţi şi totuşi atît de asemănători, să scriu, cînd îi simt înghesuiţi în mine, bulucindu-se, îmbrîncindu-se ca într-o cocoaşă crescută aiurea înăuntru, pe care o port mereu, oriunde aş fi. Bucureşti - Bucale, cum îl alintam şmechereşte, tandru-ironic, prin anii '70, '80. * * * Stau jos, pe o scară acoperită cu mochetă vişinie lîngă uşa liftului de la hotel Negoiu. Muşc pe rînd dintr-un pui pane (ţîmp, copan, pulpă) şi dintr-o roşie din grădina de la Timişoara. Zeama ţîşneşte cu sîmburi cu tot pe fusta albă, plisată. O s-o acopăr cu poşeta neagră de lac, bălăngănită tot timpul peste burtă. Aştept să ieşim în oraş, "la grădină". Îmi închipui cum o să stăm seara, ba chiar noaptea pe o bancă printre straturi de cartofi, ceapă, ardei, pe o cărare sau, cine ştie, poate într-o filigorie, ca la frau Turbach. Mă mir, dar îmi şi aţîţ imaginaţia. Ne întîlnim trei famil