Să fie de-atunci vreo zece ani. Era pe cînd Ion Iliescu, recent preşedinte democratic ales, încă nu şi multireales, propunea febril model după model, cu tineresc impuls. Şi iată că el zise-odată, cam tam-nisam, că vrea în România o economie socială de piaţă. Va fi fost doct şi solemn, va fi fost colocvial, ca mai tîrziu, la Olteniţa, cînd, se spune, vorbi de Hegel într-o mahala?! (dacă nu-i adevărat, nu e totuşi mai puţin simpatic. Şi caracteristic.) N-are importanţă. Dar prin preajmă nu fu nimeni care să exclame, aruncat pe culmile uimirii, Ei, na! - cum exclamase, prin anii '50, un viitor mare critic literar, obsedat de Gogol, cînd auzise la o aprigă şedinţă că un coleg al lui de la Şcoala de Literatură, care nu reuşea să-şi facă patul la timp şi-ntîrzia mereu la program, se află, tovarăşi, pe marginea prăpastiei! Nu, nu a spus nimeni Ei, na!, umorul cam dispăruse odată cu prăbuşita dictatură - o pagubă colaterală, fireşte. Ţara nu mai era plină de umor, deşi tristă rămăsese. Altceva s-a petrecut. Oricum anti-iliesciană, visceral, fundamental şi total anti-iliesciană, intelighenţia română fu oripilată de barbara-mpreunare, de-amestecul impur dintre socială şi de piaţă. Mai zisese el (Satana!), Iliescu, tot aşa, într-un sincer avînt conceptual, şi democraţie originală, dar acum parcă era prea de tot: şi socială, şi de piaţă, drăcoveniile cripto-comuniste întreceau orice măsură! O persoană competentă lămuri prompt chestiunea, într-un straşnic pamflet analitic: rămas orfan de URSS, Ion Iliescu s-a inspirat din China, de-acolo, din ultimul mare bastion comunist, i-a venit monstruoasa anticapitalistă formulă, economie socială de piaţă. Episodul a avut trei urmări. China şi-a văzut de treburile ei. Ion Iliescu a renunţat la aventuri intelectuale şi l-a numit premier pe Nicolae Văcăroiu. Persoana competentă care dăduse în vileag "sursa chineză" a gîndirii ilie