Am prins recent, pe România 2, Nea Mărin miliardar, comedia lui Sergiu Nicolaescu din '78 în care Amza Pellea joacă în dublu rol (de nea Mărin şi de miliardar); o să spun din capul locului - pentru cine nu ştie - că filmul e o prostie garantată, că "gagurile" sînt aduse, cu locomotiva cu aburi, din preistoria slapstickului şi că singurul lucru simpatic este tocmai stîngăcia lui colosală. Dar are - nesperat! - umor. Umor involuntar adesea; umor absurd uneori; umor surd la orice strigăt de ajutor; umor de gospodărie de partid intrată prin efracţie în shop... Şi totuşi, umor! Umorul în comediile româneşti este ca un banc spus la beţie: toată lumea rîde (cîntă şi dansează...), dar nimeni nu-şi aduce aminte pe urmă de ce. Şi asta pentru că, în zece cazuri din zece, nu replica (poanta) face hazul, nici - cu atît mai puţin - "situaţia", ci un lucru simplu ca bună ziua: Actorul. Este motivul pentru care, oricît de mult am căuta prin cotloanele pline de praf ale comediilor noastre, nu vom găsi decît o singură scenă de comic burlesc cum scrie la carte: aceea a alergăturii în jurul prispei din De ce trag clopotele, Mitică? al lui Pintilie... Film care nu este tocmai o comedie, ci o comčdie. Dacă am avut - şi avem - comici mari, n-am avut - şi nu avem - scenarişti egali lor. Umorul fiind, cum se ştie, de două feluri: de limbaj şi de situaţie, în filmele noastre "comice", singurii care salvează situaţia şi găsesc limbajul potrivit sînt actorii. Ei pot face să ne rămînă-n ureche o replică oarecare prin simplă rostire - vezi Marin Moraru, cu a sa "Monseur să scrie, monseur să şiteşte, şe umbli cu şoara vopsitî?" (Încercaţi s-o spuneţi în faţa oglinzii: veţi vedea că n-are nici un haz!) Pînă pe la-nceputul anilor '60, comediile româneşti au fost în general ecranizări (Caragiale, Baranga...);

teatrul bătea la uşa filmului nu cu bastonul, ci cu berbecele - deşi uşa era l