- Ce mai faceţi, domnule director?

- Cetim. (Pauză) Facem ce putem.

(din dialogul zilnic cu Z. Ornea) Printr-unul din acele jocuri secrete ale vieţii indecise între întîmplare şi semnificaţie, între cruzime şi patetism, Dilema de vinerea trecută conţinea un document probabil fără de precedent în romanul literaturii române: exact în ziua înmormîntării sale, cel mai de seamă istoric literar al timpului semna, la rubrica sa de "glose", articolul lui săptămînal, intitulat "Bucureştiul de altădată". În dimineaţa cînd radioul şi cotidienele cele mai importante îi anunţau decesul şi "intrarea în eternitate" (un prieten din München auzind această expresie o luase ca o intrare în Academie...), Zigu Ornea scria şi povestea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, despre sosirea lui în Bucureşti, la 16 ani, prin '46, "venind din Botoşanii mei liceali". Din motive sfîşietor de banale - decesul său survenise în noaptea de miercuri spre joi, după încheierea numărului nostru - oricine deschidea vineri Dilema, putea constata că Zigu Ornea trăieşte. Şi - Doamne! - cu ce intensitate! Articolul lui era - pentru cine cunoştea pudorile scrisului său, discreţia în intimităţi, sobrietatea sa alergică la confesional - tulburător, ca să folosesc unul din acele cuvinte bătrîneşti şi prea uzate de care însă el nu se despărţea, păstrîndu-le fără teamă toată gravitatea clasică. Era tulburător de indiscret şi volubil, gîlgîind de amănunte autobiografice, tulburător de tumultuos în asociaţii, destins, senin în ironie; dacă voi scrie: tulburător de sănătos şi voios (urarea noastră caragialiană la orice firitisire...) nu aş exagera cu nimic. Şi nici nu cred că mă autosugestionez sub presiunea bulgărilor de pămînt şi a groparilor la zi. "Merg la text" - conform cerinţei lui şi mai presante. Niciodată de sub condeiul lui, ţinut cu acele degete strîmbate de boală şi de munca pe manuscris