Receptarea, reconsiderarea, integrarea literaturii exilului exterior sau interior (cărţile "de sertar") au fost, în deceniul trecut, clamate şi refuzate, teoretizate sau tipologizate. Între verdicte, precum cel aparţinîndu-i lui Dumitru Ţepeneag ("literatura română se face în România şi nu în exil") şi constatarea, de bun simţ, a unităţii literaturii scrise de scriitorii români din ţară sau din afara ei, reevaluarea literaturii exilului, clarificarea ei terminologică, nuanţarea diferitelor sale ipostaze sînt probleme dacă nu rezolvate cel puţin invocate de majoritatea studiilor dedicate pînă în prezent fenomenului. Mai multe edituri (Humanitas, Univers, Editura Fundaţiei Culturale Române) au avut, încă de la înfiinţare, colecţii dedicate acestei literaturi; cărţile lui Adrian Marino Pentru Europa..., Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură românească, cele ale lui Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului sau Mircea Eliade şi literatura exilului sau studiile lui Mircea Anghelescu reunite în volumul Cămaşa lui Nessus au schiţat cadrul teoretic, istoric şi ideologic al exilului literar românesc. Eva Behring - bună cunoscătoare a fenomenului, autoarea unui studiu foarte nuanţat, publicat în 1994 în Germania şi tradus recent la noi1 -, este stupefiată constatînd apariţia, în anul 2001, a unei istorii literare (semnate de profesorul Dumitru Micu) care ignoră cu totul literatura scrisă de unii scriitori după plecarea din ţară. Această ignorare, în care autoarea vede şi o comoditate, dar şi una dintre sechelele restricţiilor ideologice de altădată, este la fel de dăunătoare pentru reevaluarea unei literaturi vii şi imprevizibile canonic. Scris iniţial pentru cititorii germani, studiul Evei Behring este o introducere avizată în problematica "integrării" celei de-a doua literaturi în cea "naţională". Autoarea constată, încă de la încep