Care ar fi performanţa cea mai dificilă în domeniul literaturii? Care e branşa cea mai chinuitoare în munca de scriitor? Avem la dispoziţie răspunsuri conformiste şi previzibile, date de cei care doresc să pară pe cît de culţi, pe atît de subtili: aceştia ne vor demonstra că eseul filozofic pe teme literare ori poezia ar fi speciile superioare (nu ne-a învăţat romantismul că nimic nu egalează Poezia, cu majusculă?). Alţii, mai "moderni", vor pleda pentru virtuţile romanului, amintindu-ne că secolele XIX şi XX au fost secolele romanului şi că numai în jurul lui găsim marea concentrare de cititori şi de comentatori. Pînă la urmă, grupurile se vor pune de acord asupra preeminenţei "marilor specii" în raport cu celelalte. De-a lungul a zeci de ani, am încercat să scriu în toate speciile literare cunoscute - din vocaţie, din simpatie, din simplă curiozitate. Întocmind, retrospectiv, o ierarhie a dificultăţilor, ajung la o concluzie de aparenţe ciudate, bazată însă pe proprie experienţă: îndeletnicirea literară cea mai riscantă şi cea mai grea o reprezintă traducerea poeziei. Ea reprezintă pragul încercării supreme. Ea reprezintă obstacolul infernal, la depăşirea căruia nouăzeci la sută din amatori şi-au frînt gîtul. În ochii mei, traducerea perfectă a unei bune poezii înseamnă poate mai mult decît însăşi crearea poeziei originale: pe lîngă talentul nativ de a scrie versuri, rămîne absolut obligatorie calitatea, rareori existentă, a posedării profunde a unei culturi şi a pătrunderii în universul închis al unor mari creatori. Condiţii aproape imposibile!... În accepţiunea sugerată de mine, traducerile reuşite de poezie nu mai au nimic a face cu aproximările bîlbîite la care se rezumă majoritatea exerciţiilor de acest fel, cu ritmările stupid-mecanice şi, desigur, cu infamele traduceri în proză, atît de la modă în secolul al XIX-lea, dar absolut ucigaşe pentru imagine