"Mulţumesc tuturor bagabonţilor care mă susţin Şişu, Cristi «Slash», Răzvan, Buze, Gelu, Silviu, Mouse, Ciumydel şi Robert, Carrie, Chelie, Cezar, Ene, făcătorilor de bani Uzzi, Daddy, Caddy, Mr. Juice, toată gaşca lu' Emil "Piticu" (rupeţi-le capu' la fraieri şi la impresari), Marijuana, Gunja, Şarpe Culturistu' şi ai lui" înşiră La Familia pe carcasa albumului ei "Nicăieri nu-i ca acasă". Lăsînd deoparte formula "bagabonţilor", mahalagească în sensul consacrat al cuvîntului, toate celelalte nume proprii alcătuiesc un soi de poetică aparte, pentru iniţiaţi; numele reale, de genul Alex, Cristi sau Mihai sînt o haină veche pe care ai lăsat-o deoparte cînd ai intrat în lumea, dură, a cartierului. Despre poreclele alese, adevărate expresii identitare, se poate observa, la o superficială scrutare, că sînt destul de scurte, formate, în general, din 4-5 litere, şi au tendinţa să se termine în vocale. Engleza este inclusă în codul rapperilor, chiar atunci cînd constă într-un "y" ori în dublarea unei consoane. Poreclele englezeşti se încadrează, firesc, în înşiruirea iniţiaţilor de cartier; în etalarea sonorităţilor, între durul "ş" românesc şi "sh"-ul anglofon nu e prea mare diferenţă, mai ales că cele două vocabule din care au fost extrase înseamnă cam acelaşi lucru (şiş şi slash - tăietură). Interesantă este, de asemenea, prezenţa denumirilor de animale, dintre care nu sînt selectate cele mai evident puternice: Mouse, care şochează tocmai prin reversul aşteptărilor, şi Şarpe, care implică o putere ascunsă, perfidă. De altfel, apar şi alte nume "minimaliste" precum Piticu, ori diminutivele Daddy, Caddy care ori sînt invers proporţionale cu duritatea, într-o logică eufemistică, ori relevă alte coordonate ale "durilor", precum umorul şi tandreţea, măcar "tovărăşească". Paraziţii, pe albumul lor decretat "cel mai obscen de la inventarea limbii române", au o retorică a