În urmă cu cîteva numere, în cadrul rubricii de faţă, încercam să-mi explic ataşamentul fierbinte al românilor pentru NATO şi Uniunea Europeană, mai puternic - în sondaje - decît al tuturor candidaţilor (inclusiv Bulgaria, Slovacia, Ţările Baltice sau Polonia, Cehia, Ungaria) prin ignoranţă, adică prin aceea că respondenţii români la anchetele internaţionale nu prea ştiu ce înseamnă a intra în organismele internaţionale respective, ce obligaţii decurg de aici, ce măsuri trebuie luate, ce legi trebuie respectate etc. Pentru majoritatea concetăţenilor noştri, a intra în NATO sau în Uniunea Europeană echivalează cu încetarea bruscă a tranziţiei, a sărăciei, a mizeriei, echivalează cu salarii ca în Occident, concedii pe Coasta de Azur sau Insulele Baleare, Mercedes, Jaguar, Porsche, şi asta nu în timp, ci imediat după deschiderea uşilor. Entuziasmul nostru este cauzat şi de împrejurarea că nimeni nu ne povesteşte cît de greu e să intri şi, apoi, cît de greu e să rămîi, totul avînd pentru noi un aer festiv, ca un pom de Crăciun împodobit cu beculeţe, globuleţe şi beteală şi încărcat cu cadouri. Totul, în imaginarul autohton,

depinde nu atît de noi (altfel spus, cît sîntem noi de harnici, cuminţi şi ascultători), cît de Moş Crăciun, respectiv de generozitatea, simpatia, dragostea, largheţea celui care ne face Darul cel Mare. Aşa ne-au lăsat să înţelegem oamenii noştri politici, mediile noastre, analiştii noştri, mirîndu-se care mai de care că nu s-a întîmplat nimic la Washington, la Madrid, la Bruxelles, rezultînd din această mîndră mirare că sîntem oarecum dezavantajaţi, ba chiar un pic persecutaţi de mai-marii lumii contemporane. E nevoie să mai vină din cînd în cînd cîte un şef al Delegaţiei Comisiei Uniunii Europene care să ne spună, cu toate precauţiile de rigoare, că, pentru realizarea visului cel mai visat în România, e nevoie de munca nu numai a guvern