Comunicarea - cuvîntul cheie al epocii în care trăim. Mijloacele de comunicare se dezvoltă, eliminînd, încetul cu încetul, frînele şi obstacolele. Rămîne bariera lingvistică, aceea pe care nici o maşină din lume n-o poate depăşi. Aici, traducătorul rămîne personajul cheie. Munca sa este migăloasă, monotonă, obositoare, trecută cu vederea, cel mai adesea prost răsplătită. Traducere? Adaptare? Interpretare? Care să fie calea cea bună pentru a face înţelese cuvintele dintr-o altă limbă? Dacă urmăreşti slugarnic toate meandrele frazei, dacă preamăreşti virgula, dacă te supui orbeşte cuvîntului, rişti să cazi în capcana calchierii. Dacă, din contra, eviţi fundăturile şi te îndepărtezi de tranşeele textului, rişti să devii un dezertor, pentru că orice abdicare de la lupta-pentru-găsirea-ehivalentului-exact este o dezertare. Traduire c'est trahir un peu. Apropo de trădare: cum rămîne cu neologismele? Cum rămîne cu termenii tehnici proveniţi din alte limbi şi "adoptaţi" ca atare în română? Greul acestei lupte se duce pe tărîmul tensiunilor dintre realitate şi limbaj, iar discuţia priveşte mai curînd cunoaşterea decît logica formală. Ce-a fost mai întîi,
oul sau găina? Limba română nu are suficienţi termeni precişi, iar traducerea unor noţiuni (din filosofie, din ştiinţa politică, din sociologie, din psihologie, de exemplu) este un calvar pentru traducător (şi, foarte adesea, şi pentru cititor); în schimb, limba română este permeabilă în "adoptarea" de noi termeni. Importăm cuvinte - importăm istorie şi cultură. Mai simplu spus: cuvinte noi pentru situaţii noi, pentru că sincronizarea cu Occidentul înseamnă, pe lîngă constatarea unor situaţii inedite, şi importarea unor cuvinte care să denumească noile realităţi. Ce are cultura română de oferit Occidentului? Ce mărfuri avem pentru export? Latura cantitativă este probabil nesemnificativă. Ceea ce contează este (
