În lupta cu greutăţile prezentului, trecutul este un aliat nu doar util, ci şi necesar. Din avatarurile idealului peren al libertăţii îşi extrag conducătorii vremelnici pildele şi lozincile pentru susţinerea propriilor acţiuni, din resuscitarea imaginii duşmanului se încălzeşte mînia poporului şi i se ascute vigilenţa. Prăbuşirea comunismului a provocat haos şi în domeniul trecutului. A existat un avertisment: încă de pe timpul lui Gorbaciov, în şcolile sovietice au fost suspendate manualele de istorie şi, într-o bună măsură, şi învăţarea acestei materii, pentru un an şcolar, deoarece divorţul între istoria falsă şi cea adevărată devenise evident chiar şi pentru elevi. Şi acum manualele sînt subiecte de dispută în mai toate ţările foste comuniste. Dar nu numai: şi Japonia are dificultăţi în relaţiile diplomatice cu Coreea de Sud şi cu China, pentru că în cărţile de istorie după care învaţă copiii, cumplitele realităţi ale ocupaţiei japoneze în Asia, în timpul celui de al doilea război mondial, sînt eliminate. Se poate presupune deci că tentaţia de a considera trecutul doar sub aspectul lui eroic şi prin consecinţele lui legitime aparţine tuturor oamenilor, contribuind astfel la strategiile prezentului. Deşi nu figurează printre dosarele integrării europene, Holocaustul este una dintre temele în care ţările foste comuniste - aproape toate - se află în dezacord cu Occidentul, deşi şi acolo se discută încă, în contradictoriu şi pasional, dacă şi cît au colaborat populaţia şi liderii naţionali la realizarea Soluţiei Finale. Odată cu declanşarea războiului rece, propaganda oficială din ţările comuniste a insistat asupra caracterului criminal al nazismului în general, fără să permită analiza genocidului - eliminarea sistematică a evreilor europeni - nici în datele lui concrete, nici în consecinţele şi semnificaţiile sale. După 1989, aproape toţi conducătorii democ