S-a stins, prin moartea lui Z. Ornea, o spiţă rară a culturii române. Om foarte învăţat, mare cărturar, persoană de o neobişnuită modestie, Z. Ornea era totdeodată şi un înţelept. Un dar miraculos, pe care ştiinţa de carte nu-l creează, deşi în lipsa ei nu se vădeşte mai niciodată. Într-un roman scris prin anii '80 de un prieten al său, un scriitor al cărui tăios radicalism ideologic era din fericire corectat de un irepresibil instinct ludic şi de o copilărească, adică pură şi gratuită, plăcere a expresivităţii, el şi apare de altfel, ca personaj meteoric invocat, sub numele de filosoful Zorne. Unde "filosof", cu tot sensul glumeţ dat de autorul acelui roman, chiar asta voia să spună: înţelept. Zigu, cum îi spuneau atît prietenii cît şi duşmanii, unii însă din afecţiune, ceilalţi pentru a-l culpabiliza, amintindu-i originea evreiască, nu avea răspunsuri, ci le căuta. Cumpănea, se îndoia, despica firul în patru, dogmele, prejudecăţile şi clişeele îi erau fundamental străine. De aceea, foarte probabil, de-a lungul anilor şi-a atras ura nesmintită a tot felul de inşi, activişti de partid, naţionalişti, antisemiţi, în perioada postcomunistă "justiţiari", nota lor comună fiind spiritul inchizitorial şi agresivitatea grosolană. Îi deranja, pe toţi, prin simpla lui existenţă. Z. Ornea era incapabil de fanatisme, îndîrjiri iraţionale şi deliruri, iar ştiinţa de carte, enormă, dar niciodată ostentativă, nu-l făcuse trufaş. Poate doar, mai ales de cîţiva ani încoace, întrucîtva melancolic, fiindcă se resemnase cu evidenţa că este ultimul reprezentant al unei specii dispărute. De aici, poate, fiindcă nu părea să fie o înclinaţie adusă de vîrstă, tonul memorialistic şi evocator tot mai frecvent în scrierile lui. Această certitudine amară nu-l împiedica, totuşi, să insiste, cu orice prilej, pentru prezervarea instituţiilor şi a condiţiilor susceptibile să facă posibilă