În clipele de melancolie din viitorul vieţii noastre, vom tînji după anii '90. Aşa cum mulţi români au tînjit, în vremurile comunismului, după anii interbelici, generaţia mea va privi suspinînd spre deceniul din urmă al secolului al XX-lea. Lumea în anii '90 a fost, orice s-ar zice, fericită. Poate că România este un caz mai aparte pentru că marile oportunităţi ale deceniului au fost, mai toate, ratate, dar chiar şi aşa, faptul că aceste oportunităţi au existat este dovada unei perioade mai bune pentru poporul meu. Lumea, în general, a fost fericită. Comunismul fusese învins, economiile capitaliste mergeau bine, oamenii simţeau tandreţea libertăţii. Preşedinte al Statelor Unite a fost un tip simpatic care cînta la saxofon şi avea aventuri galante, liderii chinezi erau tot mai convinşi de virtuţile capitalismului, iar Rusia era condusă de un bun prieten al votcii care, spre deosebire de predecesorii săi cu vederi autoritare şi puseuri democratice, avea vederi democratice şi puseuri autoritare - ceea ce era socotit, pe bună dreptate, un real progres. Era, deci, bine. Începutul noului secol a însemnat şi aruncarea definitivă în istorie a acestei perioade. Acest sfîrşit brutal al unei vîrste roz a civilizaţiei a fost posibil pentru că centrul iradiant, i.e. grupul ţărilor euro-atlantice, a pierdut echilibrul necesar dintre libertate şi ordine. Teroriştii musulmani au cîştigat ceva extrem de important din moment ce liderii civilizaţiei euro-atlantice explică popoarelor lor că preţul securităţii individului este limitarea libertăţilor sale şi popoarele lor acceptă. Nu cred în frazele "jurnalistice" care spun apodictic că 11 septembrie a schimbat lumea, că ne-a schimbat pe toţi, ca şi cum o diferenţă ca un abis ar fi apărut între trecutul apropiat şi prezent. Cred că 11 septembrie a fost un dezastru pentru civilizaţia noastră şi, cinic vorbind, că efectele sînt fireş