Barbarismul, împrumut dintr-o limbă străină aflată într-un grad de înrudire oarecare cu limba ţintă, aminteşte celor cu timpan lingvistic sensibil de sensul primar al etimonului. Barbarus era - pentru romanul civilizat, locuitor al urbei şi purtător al demnului titlu de cetăţean - orice ins descins din vreo pădure sau peşteră, înarmat cu măciucă şi barbă şi gata oricînd de arţag. Denumirea se moştenise, evident, de la înţelepţii greci, pentru care un barbaros, adică unul care nu era grec, era în mod automat şi un amathés, adică un neînvăţat, un neinstruit, un ignorant. A nu putea pătrunde seducătoarele taine matematice era totuna cu a fi mut, adică incapabil a rosti cuvinte cu rost. Căci barbaros desemna, literal, bîlbîiala cea mai nevrednică între oamenii respectabili - bîlbîiala gîndului, însoţită abia în urmă de neputinţa exprimării verbale. Un barbar era, aşadar, un specimen agramat în materie de comunicare civilizată, chit că - minunată etimologia populară, oriunde şi oricînd! - romanii îl asociau pe barbar cu bărbosul apărut ca din pămînt printre cunoscuţii cetăţii, oameni care frecventau băile publice cu acelaşi sîrg cu care cultivau eleganta adresare publică. Despre modele civilizatorii se va scrie, de aici încolo, poate mai abitir decît ne-am fi imaginat în septembrie 2001. Vor fi, probabil, invocate cu reînnoită energie paradigmele propuse de Lévi-Strauss - "le cru" şi "le cuit" - şi vor căpăta o nouă savoare opoziţiile intraculturale. Vor fi sondate cu sporită atenţie formele de osmoză sau/şi de respingere interculturală. Şi vor prinde nou contur analizele pe seama adoptării sau/şi a adaptării ca fenomene tipice aculturaţiei. Trăim timpuri de nestăvilită globalizare. În principiu, actul adoptării implică opţiunea ca atitudine inaugurală: nu poţi adopta ceva fără a opta pentru acel anume ceva - un protocol care implică răspundere, asumare, risc. Prec