Mustafa Benedek, descendentul unei familii de turci maghiarizaţi, ne spunea cum şi în ce fel a petrecut pe litoral. Story-ul său promoţional se întîmpla de fiecare dată cînd Mustafa (zis Loali) avea pauză între două potpuriuri de muzică uşoară pe care le susţinea cu o ghitară havaiană pe estrada de la restaurantul Vînătorul. Să nu uit să povestesc că restaurantul avea tavanul cu intarsii de lemn, iar pe pereţi era pictat un cerb uriaş care avea în pază vreo cîteva căprioare care, nevinovate şi neatente, beau apă dintr-un lac cu aspect eminescian, situat în mijlocul codrului. Loali ne povestea cum a cunoscut-o pe Margareta Pâslaru la mare şi noi ne holbam intimidaţi la el; ne nevoiam atunci să parcurgem spaţiul didactic şi cultural care despărţea clasa a şaptea de a opta şi, vedeţi bine, prezenţa noastră acolo, la restaurantul Vânătorul, era profund ilegală. Stăteam ascunşi strategic la o masă pitită în dosul unui cuier nu departe de uşă, în aşa fel încît, dacă intra cumva domnul profesor de matematică, ori acela de geografie, care îşi duceau veacul pe acolo, să putem degrabă să evadăm în anonimatul ocrotitor al străzii şi să reintrăm, aşa, în legalitate. Ar mai fi de spus că, pe vremea aceea, un dezgheţ primăvăratic a permis mandatarilor să-şi deschidă prăvălioarele lor cele subversiv-capitaliste. Prin urmare, turcii de la Adacale (sau Ada Kaleh, nu mai ştiu exact cum se scrie) veneau pînă aici departe, pe malul Mureşului, şi vindeau dulciurile cele născătoare de alterităţi expresive. Stăteau la umbra unui bazar rămas în orăşelul banatic din vremea ocupaţiei otomane care a durat preţ de un veac şi jumătate, adică pînă cînd paşa Timişoarei a predat cheile cetăţii principelui Eugeniu de Savoia, în al doilea deceniu al veacului luminilor. În acele vremuri, în restaurantul Vînătorul, Loali, turcul maghiarizat, cînta la havaiană cîntări duioase, în timp ce noi ne