convorbire cu

Mihai-Răzvan UNGUREANU, emisar special al Pactului pentru Stabilitate în Balcani

Preocupările noastre europene se rezumă, în opinia publică, la o întrebare foarte simplă: ne vor sau nu ne vor? Pe de o parte, puţin ne pasă dacă ne vor sau nu, noi sîntem oricum europeni. Pe de altă parte însă, trebuie să ne vrea pentru ca noi să fim cu adevărat "acolo". Cum se simte această tensiune, această întrebare care vine şi dintr-un complex de inferioritate, de pe poziţia în care vă aflaţi? Întrebării i s-a răspuns deja, în sensul ei global, prin Tratatul de la Nisa: practic, ştim care este frontiera ultimă a extinderii Uniunii Europene şi ştim că sîntem în interiorul acestui desen de viitor. Cu alte cuvinte, relaţia noastră cu Uniunea Europeană este guvernată mai curînd de atenţia cuvenită detaliilor şi nu de re-construcţia esenţială. Esenţială este stabilitatea: avem loc în casa comună europeană, există o topografie în care România este atent precizată, pînă la detalii, pînă la amănunte politice de genul reprezentării noastre în viitorul Parlament european, al capacităţii noastre de vot, deci al participării noastre proporţionale la decizii. Partea delicată a întrebării se referă însă la ce rămîne de făcut, iar aici se poate răspunde în felul următor: neliniştea nu provine din ce urmează să se întîmple, ci din felul în care urmează să se întîmple, cum şi în cît timp. Iar la această întrebare e greu de dat un răspuns pe loc. Există un termen estimat, care este 2007, şi există o fiziologie cu care sîntem toţi tangenţi în cotidian şi care ne face mai sceptici faţă de asemenea termene. Pentru cei cu o cunoştinţă medie despre metabolismul procesului de integrare, este bine să se ştie că acest proces, în clipa de faţă, este nu atît politic, cît foarte tehnic. Dezbaterea este mai curînd una de natură să adapteze structuri româneşti la experienţe europen