Povestitorul vorbea - săptămîna trecută - despre omniprezenţa revistelor erotice în peisajul citadin. Dar, ale naibii erosuri pe papir, măcar dac-ar rămîne pe capul nostru! Unele mai trec şi oceanul şi scot şoldul nud acolo unde n-ai ghici - şi o fac lăsînd în urmă amărăciune, aşa cum a provocat în presa culturală românească articolul Romania: Bottom of the Heap, publicat de Tony Judt în ediţia din 1 nov. a.c. a excelentei reviste "The New York Review of Books". Recenzent de forţă şi autor al cîtorva cărţi admirabile (inclusiv Past Imperfect. French Intellectuals, 1944-1956), Tony Judt pleca în articol de la un pictorial din numărul pe februarie 2000 al revistei Plai cu boi (arătat lui de către Mircea Mihăieş): prinţesa Brianna Caradja, fotografiată acolo, îl inspira pe Judt să ajungă - după două paragrafe - la două concluzii: una, că Mircea Dinescu (fondatorul Plai-ului) nu este Hugh Hefner (fondatorul Playboy-ului); doi, că România este altceva, unică, diferită (în sensul nemăgulitor) faţă de ţările din zonă. Şi urmează un năucitor amestec de adevăruri de bun-simţ şi de clişee stranii, unele cu altele împletite pentru a ridica statuie excepţionalismului românesc. Nu mă voi opri la inexactităţile ce pigmentează discursul - M. Iorgulescu (în 22) şi Şt. Borbély (în Observator cultural) le-au indentificat deja, de la fixarea locului de naştere al lui Ion Iliescu în Moldova pînă la confuzia de tempo dintre Imperiul Habsburgic şi Imperiul Austro-Ungar; aş mai adăuga doar două: nu tratatul cu Ungaria de la Trianon (1920) a fost condiţionat de recunoaşterea de către România a drepturilor naţionalităţilor, ci tratatul cu Austria, din septembrie 1919; la fel, nu din 1944 este, formal, Gheorghiu-Dej lider al PCR, ci din 1945, în urma primei Conferinţe Naţionale a sectei comuniste din octombrie acel an (în plus, nu Dej este primul etnic român ajuns şef al partidului, ci