C înd Poetul a întrebat "Tu nu vrei să mă traduci?", am roşit sfioasă. Cum adică, eu? Eu sînt ziarist, Măria Ta, eu am alte relaţii cu cuvintele, mai concrete, mai pragmatice. Ele sînt, pentru mine, vite de povară, "informatori" - îmi fac treaba cu ele, dar nu le stau prea mult în preajmă, că nu e bine, nu e bine... Cînd, pentru a doua oară, Poetul întrebă "Tu nu vrei să mă traduci?", demonul perversităţii mă împunse de din dosul inimii: spune-i da, spune-i da! Spune-i da tocmai pentru că, pînă acum, te-ai constrîns la o relaţie utilitară cu vorbele. Tocmai pentru că, în munca de ziarist, ţi-ai surghiunit toate adjectivele, ţi s-au băjenit metaforele, iar de comparaţii te fereşti ca dracu' de tămîe (iacă una!). Spune-i da, şi nemărginite întinderi de cuvinte ce nu-şi vor fi avînd locul în nici o gazetă ţi se vor deschide, numai ale tale. Iar cînd de-a treia oară Poetul întrebă "Tu nu vrei să mă traduci?", am răspuns, cu inima în gît: "Te traduc, Măria Ta, dar de poeziile tale mi-e frică". Şi aşa am pornit în marea vînătoare a cuvintelor. Pe nebănuite cărări mă purta vînătoarea, şi simţiurile mi se ascuţiră. Căci trăgeam cu urechea la oameni, pe stradă, în autobuze, să prind vorbe mai noi şi mai vechi, mai de la oraş şi mai dincolo, vorbe "de pămînt" sau venetice, vorbe de casă sau vîntură-lume. Citeam zilnic Mica Publicitate a cuvintelor, să aflu cine s-a mai născut şi cine a mai murit în fondul lexical. Căci nu există jivină mai ascunsă şi mai furişă ca limba pre care o vorbeşti, pre care o consideri a ta şi cu care dormi sub pernă, să-ţi afîneze visele, şi care te trădează de îndată ce îi întorci spatele. Schimbătoarea jivină - acum urs, acum şarpe cu pene - creşte şi se învolbură, se încolăceşte şi, dacă nu te grijeşti de ea, îţi arată înşelătoarea faţă odihnită a "fondului principal", şi tu o crezi cuminte şi supusă ("cin' le paşte, le cunoaşte"...), în timp