După prăbuşirea regimului comunist, în România - ca şi în întreaga Europă Centrală şi de Est - a fost din ce în ce mai mare nevoie de traduceri. Izolarea de pînă atunci limitase drastic comunicaţiile noastre internaţionale de toate felurile: de la cele politice şi economice la cele culturale. Odată ce Cortina de fier a fost străpunsă, limbile străine pe care le învăţasem în şcoală am început dintr-o dată să le şi folosim pentru a dialoga. La început cu interese strict jurnalistice sau diplomatice, apoi pentru comerţ, apoi pentru afaceri, în zona ONG-urilor ş.a.m.d., occidentalii au venit în România, iar noi am circulat în lume, vorbind peste tot englezeşte, franţuzeşte, nemţeşte şi ce altceva ne-am mai priceput. Compatrioţii noştri au descoperit repede că dacă-şi pot include în cv-urile personale una sau mai multe limbi străine au şanse să obţină o slujbă mai bună, intelectualii - eventuale locuri de muncă în Occident, iar studenţii - burse. Departamentele de profil din universităţi au fost luate cu asalt. La fel - cursurile de scurtă durată pe care le-au organizat o puzderie de firme care au simţit că pentru atare "marfă" e cerere mare pe piaţă. La fel - examenele de atestare, atît cele recunoscute în ţară, cît şi cele solicitate pentru a putea studia în Europa de Vest sau peste Ocean (TOEFEL-ul etc.). În esenţă, oamenii au constatat că dacă vorbeşti engleza sau germana poţi ajunge la lucruri pe care ţi le doreşti. Prin urmare, schimbarea de regim a avut - între altele - şi această consecinţă extraordinară în materie de comunicare internaţională: a funcţionalizat competenţe formate ca-n laborator, pentru performanţa în sine. Înainte de 1989, erau grozavi cei care ciripeau franţuzeşte cu un accent cît mai fandosit, neapărat graseind. După, important a devenit să poţi comunica: nu să vorbeşti fără greşeli, ci să înţelegi şi să te faci înţeles. Simptom lingvisti