Nu exclud deloc posibilitatea ca, în viitor, studii riguroase, bazate pe documente ce vor fi de acum înainte descoperite, să confirme unul sau altul dintre aspectele propuse în cartea Danei Harhoiu Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, sau să apară alte ipoteze de lucru. Însă deocamdată, geometria riguroasă a Bucureştilor este doar un basm ca toate basmele: încîntător, îndrăzneţ şi, de aceea stimulator, fără îndoială; dar din care ne trezim de îndată ce îi închidem paginile lucioase şi ieşim în realitatea oraşului. Mă tem că oraşul acesta este doar ireal (adică aiuritor) sau suprarealist, dar cîtuşi de puţin ideal - oricît de mult mi-aş fi dorit ca lucrul să nu fie adevărat. Şi aici intervine, în contrapondere, contra-modelul Stambul. Maidanul autohton este, în cartea Danei Harhoiu, dar şi în alte studii recente, un subprodus al dezvoltării "spontane", "organice" (nimeni nu îndrăzneşte să folosească termenul cel mai adecvat: "haotică") a oraşului. Fără fortificaţii (din pricina statutului vasal impus de turci), Bucureştii nu au avut acea limită fermă care să oblige la condensarea structurii urbane interioare, ca în cazul cetăţilor medievale central şi vest-europene. Organizat împrejurul parohiilor şi al bisericilor de breaslă; cu maidane, cu straturi succesive, înlocuindu-se violent unele pe altele, etc, oraşul este mai preocupat de dimensiunea sa moleculară decît de cea molară. Întregul este sacrificat prin intervenţii majore asupra detaliilor. Nici unul dintre proiectele de introducere a coerenţei urbane de ansamblu în oraş nu a izbîndit pînă la capăt. Cel mai adesea, motivul este hegeliana "viclenie a istoriei", mai precis durata scurtă a răgazurilor constructive dintre două distrugeri masive. Maidanul nu este văzut - nici în cartea Danei Harhoiu, nici în alte studii de urbanism care folosesc termenul cu sensul peiorativ pe care l-am criticat mai dev