După îndelungate eforturi, România a reuşit să aibă o lege privitoare la fosta Securitate şi la dosarele în care aceasta ţinea captivă memoria. Legea "Ticu" (187 din 7 decembrie 1999) parcă a fost blestemată. Cel care i-a dat numele nu o mai recunoaşte, cei care trebuia să o aplice o faultează cu nonşalanţă. Cine compară prevederile legii cu realitatea are un straniu sentiment de seriozitate a inutilităţii, de bunicuţă care îşi ceartă nervoasă nepoţeii, iar aceştia nu o bagă în seamă. Legea "Ticu" pare o glumă făcută de pensionari din Cişmigiu, la care băieţii responsabili din SRI se amuză copios. Nu se bucură nici măcar de acel respect potlogăresc, familiar celor care ocolesc legea în România, ea pur şi simplu nu se aplică din cauză că altcineva ştie ce este bine pentru popor, mai bine decît parlamentarii care au votat-o, mai bine decît cei pe care societatea i-a delegat să o aplice. De exemplu, în chestiunea preluării dosarelor, primul alineat din articolul 20 prevede: "Colegiul Consiliului primeşte în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege, deţinute de organele de securitate, cu excepţia celor care privesc siguranţa naţională, potrivit legii." Deci, legea spune că primeşte în gestiune, nu că negociază cu deţinătorii arhivelor (aflate în cea mai mare parte în grija şi sub vigilenţa SRI). De unde s-a ajuns acum la situaţia ca SRI să dea ce vrea, cînd vrea, să fie rugat, haide şefu', te rugăm frumos încă un dosărel! Nici o logică juridică nu ar fi prevăzut această situaţie. Mai ales că legea se referă şi la perioada interimară de transfer al arhivelor: "Documentele prevăzute la aliniatul 1, precum şi orice cópii de pe acestea, pînă la preluare se păstrează şi se studiază la sediile deţinătorilor de la data intrării în vigoare a prezentei legi, membrii colegiului avînd acces nelimitat". Deci, pînă la preluare