Sub socialismul ceauşist dictatorul devenise în fapt proprietarul privat al întregii avuţii naţionale. Totuşi, cuvîntul "privat" nu primise acreditarea limbii de lemn. Privatizarea prin abuz a proprietăţii presupunea deprivatizarea prin constrîngere a indivizilor. "Omul nou" nu era recunoscut ca persoană privată, ci ca membru al unui colectiv. Tranziţia menţine acest dezacord dintre realitate şi limbaj răsturnîndu-l: privatizarea ocupă un loc infinit mai larg în discursurile care o reclamă decît în măsurile economice menite să o înfăptuiască. Nerezolvată pe plan economic, problema pătrunde în ultimul timp cu o energie surprinzătoare în afara vieţii intime. Înclinaţia tradiţională de a proteja această sferă s-a concretizat printre altele în diverse zicale, cum ar fi cea despre spălarea rufelor în familie. Cu cît mai rău ni se ponosesc rufele, cu atît mai răspîndită devine şi practica spălării lor în public. Fenomenul reprezintă, cum se zice acum, un efect colateral al dezvoltării televiziunii. Pe de o parte pe micile ecrane se scurge un şuvoi necontenit de detergenţi, pe de alta o inovatoare deplasare a telenovelelor din ficţiune în realitate şi din America Latină în spaţiul carpato-danubian. Modelul acestui nou orizont de creaţie l-a dat o emisiune a postului public atît de apreciată încît nici incendierea turnurilor new-yorkeze nu a fost socotită destul de importantă pentru a merita să o întrerupă. În ambianţa de show obişnuit, fără nici o legătură cu restul, inovaţia prezintă nefericirile intime ale unor anonime personaje reale, transportate acolo în acest scop. Categoria cea mai solicitată o formează cuplurile de bătrîni care, după ce nu şi-au văzut odraslele zeci de ani, le reîntîlnesc ca prin minune pe platoul orbitor luminat al TVR. Graţioasă şi somptuos îmbrăcată, secondată de balerine mai parcimonios echipate, vedeta spectacolului are rolul unei încînt