Bucureştii zac în continuare într-o stare de vandalizare fără de seamăn, din care oraşul nu îşi poate reveni singur, după cum nu îşi poate reveni nici cu ajutorul celor care l-au determinat să implodeze. Dintre aceşti benefactori, "clasa politică" de după 1989 şi arhitecţii aserviţi ei sînt personajele cele mai culpabile. Prima s-a reciclat la suprafaţă: fie a intrat în afaceri, fie şi-a pierdut doar ghilimelele, cîştigînd altele, la fel de peiorative. Ceilalţi, de asemenea, s-au cosmetizat: cei care au lucrat efectiv la proiectele "civice" de rescriere în cheie totalitară a oraşului au îmbătrînit, dar n-au cedat nici un metru din "dreptatea" lor. Arhitecta şefă Anca Petrescu lucrează cu succes şi dă interviuri dezinvolte. Mulţi dintre arhitecţii de atunci (au fost sute!) păstrează în portofolii, drept dovadă în faţa clienţilor de azi a abilităţii lor de a servi gusturi parvenite, planşe de la Casa Republicii. În 1990 nu s-au suspendat diplome de arhitect - ar fi rămas patria fără profesioniştii săi de valoare. Casa Republicii, niciodată adusă cu adevărat la judecată, a devenit Parlament, păstrîndu-şi aşadar statutul de Edificiu Absolut al ţării. Concursul internaţional de urbanism "Bucureşti 2000" (1995-1996) nu doar că a consfinţit acest statut, dar a făcut-o cu clasă şi cu participare internaţională atît de elevată, încît acum nu poţi să-l mai contrazici deloc pe un Kenneth Frampton, preşedintele juriului, şi să spui că, în afara dimensiunilor groteşti, nu mai este nimic de admirat în acea grotă supraterană. Nu poţi contrazice, fără a deveni un paria, noua "aristocraţie" - culturală, dar şi politică. Aceasta şi-a însuşit atît de intim rezultatele concursului, încît blochează cu bună ştiinţă orice dezvoltare a zonei în termeni economici viabili, doar pentru că soluţia "urbanistică" pe care a găsit-o arhitectul cîştigător, Meinhard von Gerkhan, nu îndeplineş