În luna mai a anului curent, povestitorul şi Horia-Roman Patapievici (primul în calitate de profesor de istorie, al doilea în calitate de membru al Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) au acceptat onoraţi invitaţia de a participa la seminarul Memoria Comunismului în Republica Cehă, ce urma să se desfăşoare - şi s-a şi desfăşurat între timp - la Praga în zilele de 19 şi 20 octombrie a.c., în organizarea Institutului praghez pentru Istorie Contemporană şi a prestigiosului Institut für die Wissenschaft von Menschen din Viena. Potrivit lăudabilei idei a organizatorilor, seminarul urma să pună în paralel şi spre comparaţie experienţa instaurării regimurilor comuniste în Cehoslovacia, Polonia şi România. Despre utilitatea unor astfel de întîlniri nu este cazul să oferim, aici, detalii. Nici despre avantajele demersului comparativ în rememorarea şi investigarea acestui fragment important al istoriei noastre comune - a noastre, ca cetăţeni ai Estului, şi a noastre ca europeni dintr-o zonă supusă acestui experiment traumatizant al trecutului recent care a fost, în toate cele trei ţări - şi nu numai în ele - comunismul. La cinci luni de la acceptarea invitaţiei, în acest octombrie luminos ce tocmai a trecut, am fost obligaţi să revenim asupra ei. Cu regret şi, totodată, cu amărăciune. Cu neplăcerea de a risca, prin gestul nostru, atît ofensarea pe undeva legitimă a organizatorilor, cît şi pete pe firma mai mult decît onorabilă a Colegiului "Noua Europă" din Bucureşti, instituţie prin intermediul căreia invitaţiile veniseră. Decizia guvernului Republicii Cehe de a introduce, de la data de 1 octombrie (amînată, ulterior, pentru 1 noiembrie şi, mai nou, amînată la începutul acestei săptămîni pentru 1 ianuarie 2002), vize pentru cetăţenii români ne-a impus acest minim gest de protest. Am avut impresia că această nou ivită discrepanţă de statut dintre