În tren,
de la Oneşti la Bucureşti A emigra sau nu? Aceasta e întrebarea din nr. 449 al Dilemei. E o întrebare de prisos, deoarece răspunsul este în bună parte afirmativ. Ar fi interesant un procent cu mică eroare. Călătorind de la Oneşti la Bucureşti şi invers cu trenul, răspunsul îl afli, aşa cum am spus, clar afirmativ. La mers spre Bucureşti am avut vecin de compartiment un domn al cărui fiu împreună cu familia a emigrat în Canada, la Toronto, după gravele atentate din 11 septembrie. Unic la părinţi şi afectîndu-i (pe părinţi) prin plecarea sa, nu a ezitat să aleagă această soluţie. Mi s-a spus că a fost chemat de foarte mulţi colegi de facultate stabiliţi acolo. Poate simt nevoia să facă acolo o mică ţară (numită tot România). La întors, doamna vecină de compartiment şi oneşteancă, mi-a povestit că fiica sa cu ginerele şi două fetiţe se vor stabili curînd în Irlanda. Fetiţa cea mare călătorea cu bunica la Oneşti. Blondă, cu ochii albaştri, foarte frumoasă, nu va avea probleme de adaptare. Va fi înscrisă la grădiniţă acolo, în Irlanda. Despre mulţimea părinţilor din oraşul nostru care au copii peste ocean poate am mai scris. Toţi aceşti copii vor fi canadieni, americani, olandezi, dar nu români. Vor fi legaţi de acele meleaguri unde au copilărit. Vor şti sau nu româneşte, dar un afurisit accent străin îi va însoţi. Nu se pleacă doar din motive de sărăcie, din cauza salariilor cu slabă putere de cumpărare. Acesta este motivul esenţial, dar mai sînt şi altele. Discrepanţa mare de salarizare între diferite sectoare e încă un motiv. Băncile, avocatura, justiţia şi poliţia oferă fie salarii bune, fie posibilităţi de a cîştiga bani (nu contează cum). În plus, neaplicarea legilor, lipsa de sancţiuni pentru fapte grave, raportări mincinoase, promisiuni încălcate sînt tot atîtea motive de emigrare. Sigur că e greu să devii altceva (american, olandez, austral
