Pe cît de lent şi de metodic este, în Literatură şi politică, Yves Guchet, pe atît de rapid şi de percutant se vrea Michel Leymarie. Intelectualii şi politica în Franţa (PUF, 2001) are ca punct de plecare, bineînţeles, Afacerea Dreyfus şi se termină, previzibil, cu o întrebare: "Sfîrşitul intelectualilor?". Obligat, de specificul colecţiei (cunoscuta "Que sais-je?") la multă parcimonie, autorul face lăudabile eforturi să nu lase la o parte nici un aspect cu adevărat important. Amintind, la rîndul lui, că termenului de "intelectual" i s-a dat la început, de către anti-dreyfusarzi, un înţeles net peiorativ, Leymarie subliniază că anti-intelectualismul a fost, din capul locului, atît de dreapta (Brunetière, Barrès) cît şi de stînga (Jules Guesde, Georges Sorel, Edouard Berth). Totuşi, după cîte se pare, abia în 1925, cu ocazia războiului din Maroc, un grup de literaţi şi de academicieni semnează o scrisoare deschisă în care, pe lîngă identitatea lor de oameni de dreapta, îşi asumă şi statutul de intelectuali; printre ei - Valéry. Frontierele dintre dreapta şi stînga sînt însă, cîteodată, mai puţin tranşante decît au dorit unii să le prezinte. Mai multe reviste şi grupări din a doua jumătate a anilor '30 mizează pe formula cocktailului ideologic: Maulnier, Maxence şi Francis, spre exemplu, lansează "Insurgentul" care se reclamă în acelaşi timp de la Vallès şi de la... Drumont (cel ce a scris La France Juive), alţii resping în egală măsură "opresiunea comunistă" şi "dezordinea capitalistă". Foarte des, formulări şi citate ne dau senzaţia că regăsim motive familiare, auzite parcă ieri, alaltăieri: în primul război mondial, "lupta împotriva Germaniei apare drept lupta civilizaţiei împotriva barbariei", în 1927 Massis trage semnalul de alarmă în faţa unui "nou asalt al Orientului împotriva moştenirii latine". Ceaţa e tot mai groasă, în ultimii ani ai deceniului patru,