Sindicalismul de tranziţie s-a adaptat la forma economică pe care trebuia să o reprezinte, un sector de stat uriaş, şi s-a sprijinit pe realitatea politică pe care trebuia să o influenţeze: politicieni care îşi cumpărau supravieţuirea prin prelungirea stării de fapt din economie, fără planuri pe termen lung. De altfel, aici s-a împotmolit prima guvernare a PDSR: pacea socială era cumpărată prin stagnare şi spoială economică. În aceste condiţii, sindicalismul de tranziţie a însemnat concentrare. Guvernul controlează economia, direct sau indirect. Atunci cînd se presează pe un singur punct, interesele se concentrează. Pentru ca demersurile să fie eficiente, guvernul putea fi presat numai de mari corporaţii sindicale, cu sute de mii de membri. După multe frămîntări, demne de o istorie politică paralelă, mult mai obscură decît, de exemplu, istoria Parlamentului, am ajuns astăzi să avem patru mari centrale sindicale. Dar apar tot mai multe semnale care arată declinul acestui gen de sindicalism. Este elocvent cazul protestelor de la Reşiţa. Sindicatul afiliat la Cartel "Alfa" a fost nemulţumit de sprijinul acordat de centru în lupta cu americanii şi a criticat vehement trădarea tovarăşilor de suferinţă. Problema de substanţă este următoarea: de ce ar trebui să lupte muncitorii de la "Mefin" Sinaia pentru interesele muncitorilor de la Reşiţa? Pe de altă parte, cu ce ar putea ajuta "Alfa"? Să facă presiuni asupra guvernului. Pentru ce? Reşiţa este o întrepindere privatizată, privatizată obscur şi neserios, dar cazul nu are soluţie decît în justiţie. "Alfa" nu putea decît să provoace o serie de gafe din partea ministrului Privatizării, făcute oricum benevol, arătînd investitorilor că nu pot fi lăsaţi de capul lor în România. Culmea este că liderul "Alfa", Bogdan Hossu, care face de altfel o figură destul de bună în lumea respectivă, s-a abţinut de la reacţii. Acesta es