Sint titlurile a doua emisiuni pe care le facea Willis Connover la Voice of America. Eram o copila cind invatam limba engleza pe vocea, inconfundabila a lui Willis Connover. De la regretatul meu parinte nu am luat doar rele deprinderi – fumatul, de exemplu, care l-a rapus –, ci si dragostea de jazz. M-am bucurat tare cind in aceste zile cu jazz, atit la Arcub cit si la Sala Palatului erau foarte multe fete in public. Semn ca nu doar baietii au acces la lucruri pretentioase – cum ar fi jazz-ul –, ci si noi, femeile. Am ales sa scriu despre Kenny Garrett pentru ca a fost aparitia cea mai consistenta din intreg festivalul. Sub toate aspectele: tehnic, muzical, artistic, tinuta scenica, chiar si relatia cu publicul, n-a fost una scortoasa, cum sta bine unei vedete, ci una calda, prietenoasa. Finalul, improvizat cu concursul publicului a fost chintesenta unui mod de a privi muzica. Bucuria de a cinta, bucuria de a te bucura alaturi de ceilalti. Toti membrii formatiei merita mentionati: un pianist de mare finete, Vernell Brown, baterist plin de energie si simt al ritmurilor combinate – cine nu stie swing sa se lase de jazz! – pe numele lui, cu sapca cu tot, Chris Dave si inegalabilul si inepuizabilul Mr. Charnett Moffett. Un urias, la propriu si la figurat, zimbaret si jucaus, „artist“ – ca si Kenny Garrett – improvizator inspirat si partener la jucauseniile lui Kenny Garrett care: stie sa cinte orice, oricum, oricind. Cu vibratie, cu emotie, cu dibacie, cu elan, cu participare. La saxofon sopran, cit si la cel tenor, Garrett a dovedit, daca mai era cazul, ca instrumentele de suflat au viata lor proprie.

Atit in solourile inspirate cit si in piesele de grup – scoala be-bop-ului alaturi de Miles Davis isi spune cuvintul – sound-ul a fost catifelat, expresiv si a tinut un ritm indracit. O tinuta fireasca si o muzicalitate cu armonii cuceritoare: arta de a fi ne