Legea pentru folosirea limbii romane in locuri, relatii si institutii publice nu are obiect, este inaplicabila, iar textul ei cade sub incidenta legii pe care o instituie. O astfel de lege nu este decit un exercitiu stilistic prin care se transpune in limbaj juridic-administrativ activitatea constanta de cultivare a limbii desfasurata de forul academic, de lingvisti, de mass-media si de scoala; o forma de diletantism opusa profesionalismului. O astfel de lege este un nonsens.

De ce nu are obiect aceasta lege?

In linii generale, legile statului reglementeaza diverse tipuri de comportamente in relatiile dintre indivizi, indivizi si societate, institutii etc. Comunicarea prin limba este o forma de comportament, deci poate constitui obiectul unor reglementari. Asa este, de pilda, Declaratia universala a drepturilor lingvistice (Barcelona, iunie 1996), la care Romania a aderat. In Declaratie… se considera ca drepturile lingvistice ale individului sint parte componenta a drepturilor omului; sint definiti termeni precum „comunitate lingvistica“ (Art. 1., al. 1), „grup lingvistic“ (Art. 1., al. 5); sint stipulate: dreptul fiecarui grup la invatarea propriei limbi si culturi, dreptul fiecarui grup la o prezenta echitabila a limbii si culturii sale in mass-media (Art. 3, al. 2), dreptul si datoria (unei comunitati) de a avea o atitudine integrativa (Art. 4, al. 1), dreptul (fiecarei comunitati) de a-si folosi propria limba in raporturile cu autoritatile publice si de a i se raspunde in aceasta limba (Art. 16), dreptul oricarei persoane de a invata limba pe care o doreste (Art. 23, al. 4), dreptul de a fi poliglot (Art. 13, al. 2) etc.; Declaratia… mai consemneaza datoria invatamintului de a contribui la formarea capacitatii de libera exprimare lingvistica si culturala (Art. 23, al. 1), datoria (invatamintului) de a contribui la mentinerea si dezvoltarea lim