...touched for the very first time. Cam asa m-am simtit eu in timpul celei de-a douazecea editii a Zilelor filmului mut de la Pordenone. Nu in sensul acela, evident, dar, pentru a nu stirni stupoare &confuzie, am sa ma explic. Asa cum i-am explicat si directorului festivalului, adorabilul David Robinson, si tuturor celor din colegiul experimental de tineri din care cu onor am facut parte. De fapt, ce te-ar putea impinge catre un festival (unicul, de aceasta amploare, din lume, cred) in care, de la noua dimineata si pina la miezul noptii, in continuu, nu vezi nimic altceva decit film mut: printre multe altele, o retrospectiva-mamut cu scurtmetraje de D.W. Griffith, o alta dedicata primului regizor de culoare de la Hollywood, Oscar Micheaux, primele filme ale lui Mizoguchi si Ozu etc...? Interesul acut pentru aceasta forma – ingrata? pura? vitala?... – de cinema? Da, in cea mai mare parte a cazurilor. In ceea ce ma priveste insa, nu. Si am facut chiar imprudenta s-o recunosc, adaugind imediat cauzele acestei „anomalii“ – care a fost imediat perceputa ca atare: ca in Romania am refuzat sa vad filme mute din cauza falsei (si definitivei!) impresii cu care poti ramine, datorate conditiilor improprii de prezentare (in copii proaste si fara esentialul acompaniament muzical) – de unde virginitatea. Ca nu pot spune decit la finele festivalului, dupa ce ma voi fi imbalsamat in citeva sute de ore de nevorbire cu pian, daca sint sau nu interesat de filmul mut. Si ca astept sa fiu „atins“ (sau miscat, altfel decit rizind spasmodic, in scaun, la comedii din ’20 care inca functioneaza ca unse) de un film mut, pentru prima data... „Eretic“ si „blasfemie“ au fost doar citeva din cuvintele care mi-au suierat pe linga ureche, iar Madonna ar fi fost mindra de mine in clipa aceea – drept pentru care aveam toate motivele sa cred ca, asa cum curiozitatea omoara si o pisica, si eu voi avea