Petru Romoşan a ales 100 de poezii şi le-a aşezat într-o carte pe care a numit-o Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române. De fapt, nu "a ales", ci s-au ales poeziile singure, prin impactul pe care l-au avut fiecare în timpul său. Antologatorul doar a încercat să-şi păstreze sângele rece, să lase poemele care i-au plăcut românului, de-a lungul scurtei istorii literare de 150 de ani, să iasă la suprafaţă. Acolo unde a "ales", Petru Romoşan a greşit.

Să încercăm o mică istorie a antologiilor româneşti din ultima jumătate de secol. Majoritatea au fost alcătuite în scop politic (pur politic sau din motive de politică literară). Mai sînt, bineînţeles, multe antologii tematice (simbolismul, avangarda etc.) care rămîn închise în cîmpul literar, cu un impact nesemnificativ în rîndul cititorilor. O antologie care a făcut istorie a fost Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, alcătuită de Nicolae Manolescu. Acolo s-a văzut clar caracterul politic al criteriului pur-estetic. Cartea a fost interzisă la puţin timp după ce a fost tipărită. O altfel de politică literară a început Nicolae Manolescu, cînd a alcătuit două antologii de poeţi tineri - Aer cu diamante şi Cinci. Criticul propunea aici un model de politică în interiorul cîmpului literar. Modelul său a fost continuat de Mircea Cărtărescu, cu alte două anotologii: Tablou de familie şi Ferestre '98. Tot după '90, mai ales Editura Paralela 45 a propus modelul antologiilor "recuperatoare". Şi în acest caz, avem de-a face cu o ideologie, s-o numim "generaţionistă".

Constantă, în ultimul deceniu, a fost şi credinţa că poţi face un act de critică literară întocmindu-ţi o listă de preferinţe. De altfel, o ipoteză foarte valabilă. însă, după ce citeşti o astfel de "istorie literară", realizezi că lipseşte esenţialul - argumentul, justificarea alegerii. Pe de altă parte, este destul de uşor