Al. Paleologu este unul dintre spiritele critice de neîndoielnică autoritate şi prestigiu ale ultimei jumătăţi a secolului XX. Mărcile distinctive ale scrisului său se nutresc dintr-o necesară nevoie de raţionalitate, dar şi din fermitatea unor principii etice de la care eseistul a înţeles să nu abdice niciodată, în numele adevărului şi demnităţii umane şi estetice. Eleganţa exprimării, ţinuta adesea aforistică a stilului, siguranţa aserţiunilor, logica temeinică a demonstraţiei pusă în pagină cu subtilitate şi eficienţă, mefienţa în faţa "metodologiilor" de orice fel - toate aceste trăsături pertinente ale paginilor lui Al. Paleologu aparţin, fără îndoială, unui spirit nu atât apolinic, dominat de certitudini, de lumina exclusivistă a intelectului, cât mai curând interogativ, spirit ce-şi transformă contemplaţiile în avataruri ori nostalgii ale faptei, aflând în tectonica lumii ori în devenirea culturii argumente ale unei concepţii sincretice, în care se împleteşte nevoia de ordine şi neliniştea celui ce coboară în străfundurile existenţei, ritualul confesiunii şi obiectivarea viziunii critice completându-se reciproc.

De altă parte, eseistul refuză cu hotărâre tutela vreunei "metode", fie ea oricât de permisivă ori maleabilă; metoda e percepută ca absolutism ce constrânge relieful viu al operei la un tipar, la un contur teoretic aplatizant. Din acest motiv, pentru a detaşa din structurile operei acele înţelesuri edificatoare pentru o viziune artistică, ori pentru a decela un sens unificator al unei creaţii, eseistul procedează la o interpretare cu caracter amplu, sintetic, în care se regăseşte o pluralitate de metode, principii etc. apte să sugereze un punct de vedere inedit sau o perspectivă nouă asupra unui scriitor. Această modalitate de a integra opera într-un sistem estetic convergent, ca şi rigoarea austeră a interpretării, niciodată însă asertoric