O călătorie cu tramvaiul 16

Mergeam cu tramvaiul 16, mi-a povestit, cu mai mulţi ani în urmă, regretatul scriitor Mircea Nedelciu, şi vizavi de scaunul meu, înşirată, cu fustele-i creţe, pe două locuri, o ţigancă îşi alăpta apatică un puradel trecut bine de vîrsta alăptării. Era, aşa, cam la trei anişori bătuţi pe muchie. El sugea zgomotos, din cînd în cînd plescăitul limbii se auzea în tot vagonul, iar de unde şedeam eu nu era greu de observat că suptul acela depăşea simpla nevoie alimentară, avea în el ceva mult mai complicat, părea o acţiune voluntară, pe deplin asumată şi chiar puţin manieristă. După cum se apăsa în burduful, de culoarea măslinei verzi, al ţîţei, după cum întindea sfîrcul şi după cum închidea şi deschidea ochii, lăsa impresia că îl interesa mai mult ceremonialul decît hrana propriu-zisă. Ţiganca, de o frumuseţe stranie şi sălbatică, să tot fi avut, aşa, cam vreo 25 de ani, stătea inertă, cu privirea pierdută pe geam, şi doar braţele i se mişcau încet, vibrau mai bine zis, în ritmul în care puradelul îşi mişca buzele. Dar la un moment dat, la o curbă poate, sau la o mişcare mai bruscă a vagonului, acesta abandonează ţîţa, se uită fix, de jos în sus, la maică-sa, îşi ridică apoi capul şi mătură, cu nişte priviri aproape incandescente, întregul vagon după care, din senin, începe să urle. Să plîngă enorm, convulsiv, animalic. Stai dracu, bre şi suge, îi şuieră ţiganca, printre dinţi, şi îl smuceşte spre pieptul ei. Stai liniştit, că acuşi ajungem acasă. Urletul se înteţeşte, însă. Are în el ceva disperat şi sfîşietor. De fiară înjunghiată sau rătăcită. Lacrimile şi balele i se scurg şi se amestecă pe bărbie, bate din mîini şi din picioare, se frînge şi tremură ca un epileptic în plină criză. Pasagerii se revoltă, o invită imperativ pe ţigancă să-şi potolească odrasla sau să coboare la prima, ea nu răspunde, îşi leagănă puradelul mai depar