Poţi oare iubi o ţară aşa cum iubeşti o fiinţă umană? Mai elocventă decît savante consideraţii teoretice mi se pare contemplarea unui caz concret.

Pentru Români, Portugalia nu-i nici atît de departe, nici atît de necunoscută cum s-ar putea crede. La prima vedere, totul ar trebui să ne despartă: distanţa geografică, necunoaşterea reciprocă, raritatea contactelor directe, diferenţele enorme de climă, vegetaţie, orizont. Portugalia trăieşte în altă lume, la propriu şi la figurat.

Există însă Români care s-au îndrăgostit, cu foarte mulţi ani în urmă, de Portugalia, în mod explicabil şi aparent absurd. Au învăţat artizanal limba portugheză, au absorbit prin toţi porii ocazionale ecouri culturale ce soseau pînă la noi din îndepărtata Iberie, transformînd cele cîteva reviste portugheze găsite întînplător în talismane informative, păstrate cu grijă, citite pînă la ultimul rînd. Au ajuns astfel să ştie multe lucruri despre portugheză şi despre Portugalia. Mult mai tîrziu, cînd zidurile vizibile şi invizibile ale comunismului s-au prăbuşit, aceşti impenitent îndrăgostiţi de Portugalia, care trecuseră de mult de prima tinereţe, au ajuns finalmente în ţara visată.

Confruntarea cu ţara la care ai visat zeci de ani, pe care ai cunoscut-o din cărţi şi din imagini, înseamnă - în majoritatea covîrşitoare a cazurilor - o decepţie cumplită; iubirea la distanţă (provensalul amor de lonh) prezintă incomensurabilul avantaj de a te păstra în contact doar cu imaterialul, cu promisiunea; coborîrea pe pămînt implică riscul grav al prăbuşirii visului.

În situaţii excepţionale, chiar şi intrarea în lumea materială poate prelungi iluzia. Se întînplă foarte rar, dar se întîmplă! Poetul care se îndrăgostise de Portugalia în studenţie, care a învăţat portugheza pe furiş, care şi-a agrementat iubirea ataşîndu-se cu tot sufletul de muzica portugheză (poetul nostru e