Un spectacol cu rezonanţe foarte speciale este Amanţii însîngeraţi după Chikamatsu Monzaemon (traducere şi adaptare de Angela Hondru) pus în scenă de Alexandru Tocilescu la Teatrul Naţional din Bucureşti (sala "Atelier"), unul din spectacolele majore ale acestui teatru şi ale acestei toamne. L-am văzut de două ori, la începutul acestei stagiuni. Deşi vorbeşte despre moarte, iubire, sinucidere, această ultimă montare a lui Tocilescu mi-a făcut bine, mi-a creat o emoţie profundă şi discretă, aşa cum puţine spectacole reuşesc să o facă în ultima vreme, mi-a adus aproape lumea Japoniei atît de îndepărtată şi totuşi, atît de în preajma sufletului meu. Cele două săptămîni pe care le-am stat acolo sînt, probabil, cele mai minunate pe care le-am trăit. Viaţa în sine pare o parcurgere iniţiatică, continuă, a unei succesiuni de poveşti, fascinante, viscerale, crude şi de o mare sensibilitate totodată, misterioase, descifrabile, sofisticate şi, în esenţă, atît de simple. În jur, totul este un spectacol, de la templul Todaiji, la o grădină Zen, la strada ca un vacarm, pavoazată cu firme luminoase în picioare, de-a înaltul clădirii. Este un altfel de cod, la toate palierele, pe care noi, europenii, nu-l vom descifra niciodată. Dorinţa însă de a-i cunoaşte elemente, de a te lăsa sedus de forţa poveştii, a credinţei, pînă la capăt, în ceea ce este permis, de a pricepe violenţa şi senzualitatea care mustesc pe dedesubtul existenţei, ştiinţa supunerii şi a dăruirii, iluzia că poţi fii un minut ca ei îţi îngăduie să faci nişte cărări spre o altfel de cultură şi civilizaţie, spre o altă filosofie faţă de minte, de trup, de viaţă şi de moarte.

Şi de aceea mi se pare o schimbare fundamentală de ton şi de atitudine, probate în spectacol, în stilul regizorului Alexandru Tocilescu. El nu mai este interesat de frivolităţi, de scandal, de provocări cu orice preţ, de teribilisme as