A te feri din faţa unei primejdii şi grave şi iminente este desigur uman, a încheia rămăşag că vei triumfa asupra celui ce nu poate fi învins pare a fi o nebunie, de sfruntată sfidare, când nu semnul unei voinţe de fier, cu toată nădejdea pusă în Providenţă, dar şi cu stăpânirea ştiinţei de a se autoapăra. Pe modelul înfruntării dintre David şi Goliat, al conflictului cu forţa gregară, operând în dispreţul spiritului, dar cu recurs la erzaţurile acestuia. A te afla într-o situaţie fără ieşire este, tot astfel, străvechea temă a povestitorului contând pe crescânda emoţie pe care o provoacă înfundarea pe rând a tuturor cărărilor eroului său, hărţuit şi strâns în ghearele timpului. Pentru că, analitic sau de acţiune, genul romanesc posedă un număr restrâns de mari teme, din momentul în care Cervantes îl trimitea în lume pe Don Quichotte.

Altcum, beneficiul dezlegării în ultim moment a iţelor, chiar în cel mai sofisticat roman, ba de asemeni, celui "deschis", lipseşte natural domeniului memorialistic, avansând pe un teren plan. Probabil că acesta a fost motivul, dacă nu doar unul dintre ele, din care dl Nicolae Stroescu-Stînişoară a ales forma romanescă în Vremea încercuirii, pentru a povesti cei doisprezece ani cât s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu redutabila Securitate română, ce-l căuta spre întemniţare pentru una din acele lungi perioade de timp în a căror aplicare se specializase justiţia - şi ea tot română. Dispunând de mijloace nelimitate, instruită la cea mai înaltă şcoală a terorii KGB-ul, pretutindeni prezentă într-o societate ce nu mai avea nici o cale de a i se opune, Securitatea îşi făcea de cap, contând pe reflexul de infailibilitate pe care îl indusese în lumea oraşelor şi satelor. O modalitate în plus de a-şi îngădui toate ororile. A-i contesta atotputernicia însemna a-i anula ani de "muncă", punându-i sub semnul întrebării legitimitatea - c