Două volume compacte (Timp scufundat şi Un ceas de hârtie), apărute în Editurile Universalia (ediţie îngrijită de Doina Uricariu, Mariana Vartic şi Sorana Coroamă, 1999) prezintă întreaga operă literară a poetului, prozatorului şi dramaturgului Dominic Stanca (Cluj, 1 ianuarie 1926 - 26 iulie 1976, Bucureşti), stabilind ordinea - reală şi editorială - a creaţiei sale. Acceptarea acestui scriitor ca "al patrulea poet" al "Cercului literar" s-a făcut oarecum pe nesimţite - vreau să zic: fără a fi consemnată ca atare de către lumea scriitoricească - la câtva timp după ce perioada de afirmare a grupului nostru (anii 1943-1945) trecuse -, adică la Cluj, în timpul ultimelor zvâcniri ale vieţii culturale, înainte de instalarea dictaturii culturale comuniste. Adevărata recunoaştere a meritelor sale literare s-a petrecut, însă, şi mai târziu, la Bucureşti, în perioada când unii "cerchisti" s-au regrupat în Capitală, încercând să revină din "exilul voluntar" pe care şi-l impuseseră. Această întârziere se explică atât prin faptul diferenţei de vârstă, Dominic Stanca fiind cel mai tânăr dintre "cerchişti", cât şi prin uşoara "marginalizare" a textelor sale, prea puţin cunoscute la vremea respectivă. Prezenţa efectivă a omului Dominic Stanca - covârşitoare prin farmecul aparte şi forţa ei - l-a impus atenţiei tuturora, cu profilul său specific, bine determinat.
Odată cu integrarea sa între ceilalţi colegi de scris, Dominic Stanca a fost receptat ca poetul care a adus un spor de modernitate în această grupare de tineri scriitori. Acum, la trecerea atâtor ani, se poate observa limpede în ce constă acest spor. El poate fi identificat şi precizat în trei zone ale inspiraţiei şi realizării artistice: un realism al peisajului natural, prezentat ca fundal al lirismului său, ca "stare de spirit" (ca să utilizez o sintagmă devenită clasică), o autohtonizare a tematicii poetice
