În mod cu totul straniu, există moduri radicale de a dialoga cu spaţiile reziduale care sînt produse de violenţă în oraşul post-modern est-european. În ce îi priveşte pe arhitecţii romîni, ei nu sînt, se pare, tentaţi să inspecteze măcar propuneri de felul celor făcute de Lebbeus Woods pentru Sarajevo şi Havana. Căci este greu de imaginat asemănare mai izbitoare decît cea între peisajul bucureştean de după 1989, mai cu seamă în zona Casei Republicii, şi Sarajevo de după războiul civil; şi întrucît aşa stau lucrurile, văd o lecţie dureroasă, dar care ar trebui învăţată pînă la sînge, în "reconstrucţia radicală" propusă de Lebbeus Woods pentru acelaşi Sarajevo. Ceea ce propune în proiectele sale arhitectul Lebbeus Woods este nu numai să ne asumăm, ca fiind personală, drama distrugerii violente a oraşului - este al nostru şi este a noastră - dar să şi continuăm, cu tot masochismul pe care îl presupune, aflarea şi asumarea adevărului. Cu alte cuvinte, Woods nu ar repara, restaura, acoperi cu cruste rănile şi cicatricile unui oraş vandalizat de nebunia domnilor şi de bucuria nebunilor de noi, laşii care i-am lăsat să îşi rîdă de spaţiul vieţilor noastre. Dimpotrivă, le-ar exhiba, le-ar transforma în personajul principal al spaţiului urban. Acolo unde există un virus al distrucţiei, el l-ar lăsa să lucreze mai departe, atît pe faţade, cît şi în cele două spaţii pe care faţadele le separă: cel public şi cel privat. Mutanţi spaţiali ar urma să apară, dar ei sînt progeniturile gesturilor noastre, prin urmare ar trebui să îi adoptăm ca pe un prunc handicapat care, el, nu are nici o vină pentru ratarea sa. Aceasta este însă doar o primă generaţie, copil al violenţei primare, demolatoare. Dar el la rîndul său puieşte: mutanţii de a doua generaţie sînt deja cotropitori, dinamici şi "se mută". O fac fie cotropind faţadele derelicte ale "bunicilor", fie, ca "meta-institutel