Povestea ce urmează ar părea desprinsă din lumea învăluitoare a celor 1001 de nopţi, cu mirosul lor de mosc, cu fecioare leneşe şi oacheşe pierdute printre văluri şi cu munţi de baclavale. Dar nu este de acolo*. Aşadar, în secolul al XI-lea, Hassan Ben Sabbah era fiul unei foarte bogate familii iraniene din Qom. Ca toţi fiii promiţători ai familiilor onorabile ale locului, în 1079 el fu trimis la Cairo, în Egipt, pentru a se dedica studiului Coranului. Şi s-a dedicat. Ba, mai mult, nu a studiat numai Coranul, ci a citit şi Vechiul şi Noul Testament, şi ceva texte vedice, a mai adăugat şi ceva zoroastrism şi, din tot acest amalgam, a făcut un fel de cocktail Molotov ideologico-religios. Întors acasă, şi-a recrutat fideli - şi ei s-au strîns în număr serios; nu erau mercenari adunaţi cu ajutorul banilor, ci fanatici gata să-şi dea viaţa pentru Ben Sabbah - cu atît mai mult cu cît, după unele surse, strategia lui de convingere nu era tocmai rea: celor pe cale de a-i deveni tovarăşi, Ben Sabbah le dădea haşiş şi îi conducea într-o grădină unde ei, ca prin vis, vedeau izvoare susurînd, covoare de flori înmiresmate şi cete de fecioare pricepute în mîngîieri. Treziţi din drog, candidaţii erau asiguraţi că au văzut grădina lui Allah, care-i aşteaptă după moarte. Astfel, numărul celor dispuşi să moară (oricum, oricînd) a crescut simţitor - dînd naştere sectei asasinilor (de la assas, "paznic" în arabă). Cu predicile sale, Ban Sabbah a devenit indezirabil. Turcii selgiucizi, care preluaseră controlul vechii Persii, l-ar fi vrut probabil mort; dar, dată fiind familia rebelului, el a fost doar exilat. Renegat de ai săi, Ben Sabbah s-a retras în Siria, alături de cei mai hotărîţi dintre fideli. Din acest moment, ţelul vieţii sale devine eliberarea ţării natale - de sub stăpînirea dinastiei fatimizilor din Iran (descendenţi ai Fatimei, fiica lui Mahomed), pe care-i consider