Un adevăr ca o poveste

sau o poveste adevărată? Anual, manifestările legate de Ziua Şcolii din comuna mea au loc sub deviza "Şcoala vieţii sau viaţa şcolii?". Deşi expresia pare puţin lozincardă, la dilema ei se poate răspunde cu o altă întrebare, şi ea puţin demonetizată, dar la fel de evidentă, şi anume: "Este şcoala oglindă a realităţii sau realitatea, oglindă a şcolii?" Pentru că oricum am judeca, şcoala nu-i poate pregăti pe cei mici pentru viaţă, dacă ea, ca unitate producătoare de oameni, nu îşi are propria sa viaţă. Şi nu poate să răspundă cerinţelor societăţii şi să ţină pas cu lumea, dacă ea însăşi este depăşită de realitate. Or, dacă din moment ce şcoala românească actuală n-are o viaţă a ei şi e depăşită de realitate, nu se poate vorbi şi nici pretinde îndeplinirea misiunii ei. Şi am să justific aceasta printr-un singur exemplu, real, trist şi, din păcate, adevărat. În periplul său prahovean, prilejuit de deschiderea acestui an şcolar, şeful executivului, vizitînd o şcoală dintr-un sat, făcea consideraţii care aveau ca idee de bază faptul că şcolile rurale nu merită atîtea investiţii întrucît procentul de studenţi proveniţi de la ţară n-ar depăşi 1%. Constatarea e corectă, dar poate şi trebuie citită şi invers, adică "numai 1% din studenţi provin de la ţară pentru că..." Şi uite-aşa se naşte un cerc vicios, pe care nu noi dascălii l-am trasat, dar din care sîntem capabili şi dispuşi să ieşim, cu condiţia să fim puţin ajutaţi. Lucru care nu se-ntîmplă. Şi-atunci dacă alţii nu investesc, investim noi. Şi o facem în mod original, după posibilităţi. Dacă întîi-stătătorul Palatului Victoria s-ar fi abătut puţin de la traseul stabilit al vizitei şi ar fi trecut pe la şcoala din Puchenii-Moşneni din acelaşi judeţ, ar fi avut surpriza să găsească elevii învăţînd oasele corpului pe scheletul unui fost dascăl din acest sat. Un dascăl care şi-a dedicat