Emoţia provocată de actele barbare din 11 septembrie nu ne-a proiectat nici în NATO, nici în Uniunea Europeană, ea a certificat în schimb apartenenţa noastră planetară. O dovadă concludentă: la noi, ca în orice altă ţară, dezbaterea publică este obsedată de rememorarea funestului eveniment şi de evaluarea consecinţelor lui. Prin voinţa CSAT, România nu se mărgineşte la comentarii, asumîndu-şi din proprie voinţă rolul de participant voluntar într-un război despre care nu se ştie limpede de către cine este purtat şi împotriva cui. Nave aeriene suprasofisticate aruncă proiectile care nu îşi nimeresc totdeauna ţinta, altele, de gabarit comparabil, paraşutează tone de alimente care nu ajung nici ele cu regularitate la destinatari, iar avioanele invizibile îndeplinesc misiunea unor hăitaşi care nu ştiu unde să îşi caute vînatul. În primele luni după septembrie 1939 presa franceză botezase acel război în care nu se întîmpla nimic une drôle de guerre. Denumirea pare să i se potrivească infinit mai bine actualului război - ori aşa-zisului război - împotriva terorismului. Prin trecerea timpului deosebirea dintre imensul spectacol al acestui război şi războiul propriu-zis devine tot mai vagă. După fireştile reacţii emoţionale din primele zile, lipsa de claritate a acţiunilor angajate creează multor americani sentimentul că pentru a fi realmente luată sub control situaţia trebuie reexaminată. O astfel de intervenţie, semnată de un expert în materie - SUA au şi asemenea experţi - Philip C. Wilcox Jr., fost Ambassador at Large for Counterterrorism, a fost publicată de New York Review of Books cu data de 18 octombrie 2001: "În contrast cu ulii civili ai lui Bush - remarcă autorul - mulţi ofiţeri ai armatei americane sînt sceptici în privinţa folosirii forţei militare contra teroriştilor. Forţa armată, totuşi, deşi populară sub aspectul politic, este de obicei ineficientă şi