Multă apă a trecut pe rîurile interioare, pe Dîmboviţa, pe Someş şi pe Bega, de cînd au izbucnit în România principiile democratice şi de cînd clasa politică şi clasa mijlocie-mică a început să le disece, să le respingă, să le accepte. S-a spus că Înalta Poartă s-a mutat de la Kremlin la Casa Albă. S-a spus că Occidentul vrea să ne transforme într-o piaţă de desfacere a produselor sale şi să devenim o colonie economică. Dar cîte nu s-au spus? S-a spus că, iacătă, sîntem în plină secesiune teritorială developată de linia lui Huntington. S-a spus că au bătut, în acest sens, palma pe ascuns ungurii cu nemţii privegheaţi de-a dreapta de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea în vederea ruperii Transilvaniei. S-a spus că intelectuali-trădători-români-ardeleni-optzecişti (de la Caius Dobrescu la Traian Ştef sau Cistelecan Alexandru*) s-au şi înţeles în secret cu Molnár Gusztáv, şi cu alţii asemenea de etnie ungurească, pentru ruperea Ardealului. Managementul trădării a fost acum intermediat nu de Sanctitatea Sa, ci de prelaţii care fojgăie, cu aceleaşi rosturi, în preajma cardinalului Todea, adică ai Bisericii Unite care şi ea, în secret... vai, vai, dar cîte nu s-au spus de la revoluţie încoace? Ultima zicere vine de pe malul Someşului şi aparţine, nici mai mult nici mai puţin, decît exact ministrului de Interne pe nume Rus Ioan şi, vai nouă, a domnului Vasile Puşcaş, care ne păstoreşte în drumul spre Europa, profesorul de standarde democratice şi de studii politice născute din pulpana lui Tocqueville. Şi ce zic, dumnealor? Păi, ne privesc fix în ochi, la ore de maximă audienţă, şi ne spun că secuii îşi pun de-o patrie interioară. La asemenea vorbe înfricoşate Marius Tucă spune pe dată nişte glume muşcătoare ca să înţelegem că asemenea lucruri, ştiute de toată lumea, abia acum (în sfîrşit) se arată la lumina zilei. Pînă acum au stat la adăpostul întunericului din