Aşa cum a fost anunţată tema numărului acesta din Dilema, ideea de succes era tratată în deriziune "marea brînză a succesului". Îndrăznesc să procedez în contradictoriu, restituind succesului demnitatea pe care o merită. Ca istoric literar, mă gîndesc la mulţii scriitori sau cărturari care s-au străduit şi au înălţat o operă (care va rămîne), asigurîndu-şi, prin aceasta, succesul meritat. Prin har, multă muncă şi, poate, buna exploatare a unor împrejurări favorabile, au izbutit să iasă din mulţimea nisipului mişcător, impunîndu-se. Nu este ăsta un succes real? De ce, atunci, l-am lua în deriziune? Desigur, o nouă lectură a operei lor, reaşează scara valorilor pe harta literaturii, schimbînd ierarhiile canonizate. Şi cu toate acestea, chiar autorii care sînt coborîţi de pe piedestal, au avut, la vremea lor, succesul meritat, bucurîndu-se de stima şi preţuirea contemporanilor. Şi, acum, deodată, datorită schimbării canonului, să-i zvîrlim la groapa cu gunoi a istoriei, desconsiderîndu-i? Succesul lor, odată, în epocă, a fost real şi justificat. De aceea trebuie să le acordăm, în continuare, stima noastră a celor de astăzi. Dar cum să procedăm cu valorile care şi după relectură (revizuire) îşi păstrează cota înaltă? Îi zvîrlim în huietul cîntăreţilor de muzică uşoară, unde unora oricum le place să hălăduiască, şi unde, de fapt, succesul de o zi, de un sezon, riscă, repede, să dispară, înlocuit fiind de altele asemenea. Aici, cu siguranţă, deriziunea succesului este la locul ei. Dar nu peste tot în lumea adevăratelor valori. Gîndul mă duce la eroii biografiilor mele (Maiorescu, Gherea, C. Stere) care şi-au dobîndit succesul adevărat cu voinţă tenace, străduinţe imense şi har dăruit de destin. Titu Maiorescu era fiul unui dascăl ardelean venit, în Ţara Românească, să aducă lumina cărţii. Eroul meu s-a născut în februarie 1840 (stil vechi). Tatăl său, tot peregrinîn