Cine detine puterea in Europa? Nu este deloc o intrebare retorica, desi, aparent, formal si institutional, nu va exista decit un singur raspuns oficial: Uniunea Europeana, prin cele trei mari institutii politice - Comisia Europeana, parlamentul si Consiliul de ministri. Iar existenta acestora, cel putin in teoria jocului politic, este bazata pe ideea consensului, piatra de temelie a arhitecturii europene, caci tocmai egalitatea intre statele membre a dat forta si legitimitatea de pina acum pentru „formula europeana“, dar, in aceeasi masura, si pentru Alianta Atlanticului de Nord.
De unde importanta principiului consensului? Pentru ca „parintii fondatori“ ai ideii europene (asemenea celor care au proiectat Organizatia Natiunilor Unite) au vrut cu orice pret sa evite unul dintre motivele esecului si dizolvarii Ligii Natiunilor, minata de lupta pentru afirmare a grupului tarilor mici, care se considerau dezavantajate si marginalizate de politica in „cerc inchis“ dusa de marile puteri. Ce s-a dorit, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, a fost cladirea unui edificiu politic care sa reechilibreze harta de putere care explodase o data cu dizolvarea Ligii Natiunilor si prin redesenarea sferelor de influenta la nivelul Europei, divizata de Cortina de Fier. Comunitatea Europeana isi dorea sa devina demonstratia practica a faptului ca principiul „statelor etnice“ putea sa fie transformat in ceva cu totul nou: o uniune liber consimtita de identitati nationale, care sa se perpetueze in creuzetul unei comunitati politice din ce in ce mai puternice, in primul rind pe plan economic, primul si cel mai important liant care putea fi imaginat ca lucire de speranta in infernul de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Rationamentul a functionat ireprosabil, generind prosperitate economica (la nivelul statelor nordice aparind chiar si un concept politic nou, cel al „
