Sala Auditorium a Muzeului National de Arta era plina la proiectia filmului Camera fiului/La stanza del figlio (2000) de Nanni Moretti: filmul a cistigat Palme D’Or la ultima editie a Festivalului de la Cannes si deja si-a creat o reputatie de capodopera. O poveste simpla, despre o familie care incearca sa supravietuiasca unei tragedii, sa se impace cu pierderea unui fiu si frate (intr-un accident stupid), sa se sudeze din nou, in pofida suferintei personale, incomunicabile a fiecarui membru, in pofida locului ramas vacant. Un stil extrem de disciplinat, de o transparenta studiata, solemna, cu fiecare secventa cintarita minutios, ca sa nu existe nici o scapare, nici o exagerare, numai recunoasterea constanta a adevarului. Moretti aspira aici la puritatea marilor filme neorealiste, care (cum spunea cineva despre Umberto D.) ne ajuta sa devenim mai constienti de ceea ce inseamna sa fii uman. E usor de inteles de ce criticii folosesc epitete ca „etern“ si „universal“ pentru acest film: pasiunea pentru adevar face ca nici o situatie sa nu para banala, ca urmatoarea secventa sa fie mereu imprevizibila; si anumite momente (ca atunci cind tatal, interpretat de Moretti, renunta sa-si gateasca o masa adevarata si maninca piine cu brinza, singur in bucatarie, corpul lui primindu-si hrana fara ca el sa stie ce baga in gura) au intr-adevar o luminozitate neorealista (ginditi-va din nou la Umberto D. si la episodul cu servitoarea care se trezeste, bea apa, alunga furnicile de pe pereti, se uita pe fereastra, pune de cafea, isi priveste pintecul de gravida si plinge incetisor – o serie de gesturi aparent banale, dar care, atunci cind vezi filmul, devin pentru totdeauna o parte din tine). Filmul pare perfect. Arata ca o capodopera, dar nu cred ca e. Poate ca e prea mult bun-gust in felul cum diseca suferinta. Poate ca finetea sa, cumpatarea sa admirabila netezesc asperitatile durer