Lansarea oficiala in Statele Unite a ultimului Salman Rushdie era prevazuta pentru chiar 11 septembrie*, ziua atentatelor. Ceea ce inmulteste seria coincidentelor tulburatoare legate de aceasta carte. (La care vom adauga ca Editura Plon, cea care a tradus romanul in Franta, l-a publicat in Colectia „Feux croisés“ (lansarea a avut loc dupa 11 septembrie, pe 20). Butada „se non è vero...“ e superflua.)

Coincidenta sau clarviziune? De la inceputul lunii octombrie, media franceza il asalteaza pe Rushdie cu intrebari insistente in acest sens, privindu-l cu teama si veneratie ca pe un (nou) profet. Postura nu-i displace defel scriitorului. Lui Guillaume Durand (Campus, France 2 – succesoare palida, pentru a nu spune complet nedemna, a emisiunii lui Pivot), Rushdie ii marturiseste: „este ingrijorator sa descopar felul in care cartea pare sa fi profetizat evenimentele ce au avut loc“. Pentru cotidianul Le Monde, ingrijorarea e nuantata cu o umbra de resemnare: „am obosit ca romanele mele sa se dovedeasca a fi adevarate in cele din urma“. Pe un ton mai amuzat, reia pentru Frédéric Beigbeder (Des livres et moi, Paris Première – magazin literar nou, cu ambitii de zvicnet tineresc si judecata erudita) premonitiile din The Satanic Verses si The Ground Beneath Her Feet.

Profet sau nu (Rushdie zimbeste enigmatic cu o grimasa de pisica de Cheshire), cert este insa ca scriitorul poseda o perceptie acuta (simt monstruos) si o pasiune evidenta pentru realitatea imediata, introducind in romanele sale (cel putin in ultimele) bucati intregi din conjunctura cotidiana. Cine a gustat (de aproape sau de departe) din farmecele verii newyorkeze 2000 a putut sa constate ca Fury este tesut pe o trama concreta, in care obsesia tintarului malefic (de pe Nil) intersecteaza Decalogul lui Kieslowski, iar clanul Soprano se suprapune peste imaginea cafenelei „mitteleuropäisch