Legea statutului maghiarilor este unul dintre acele focuri de paie politice care fac multa vilva si ramin fara rezultate palpabile in viata reala. Sau, in putine cazuri, fragilele rezultate nu justifica defel pasiunile puse in joc. Aceeasi senzatie de goliciune a subiectului il ai si dinspre Bucuresti si dinspre Budapesta. De parca granita ar fi o oglinda in care fiecare dintre parti vorbeste singura. Maghiarii si romanii participa paralel la disputa, politicienii din ambele parti aduc argumente care nu se ating, nu isi raspund unii altora, ci fiecare incearca sa arate acasa cit de vajnici aparatori ai intereselor natiunii sint ei si cit de absurzi sint romanii, respectiv ungurii acestia cu pretentiile lor. Stim in general cam ce aud romanii: Ungaria a dat o lege aplicabila cetatenilor romani, fara a cere acordul autoritatilor de aici, legea este intirziata istoric pentru ca aplica un criteriu etnic mai presus de cel al cetateniei, aceasta lege nu se va aplica niciodata pe teritoriul Romaniei. As ramine putin asupra acestei ultime chestiuni pentru ca este oarecum ridicol sa declaram sus si tare ca statul roman va impiedica aplicarea legii, din moment ce nimeni nu a cerut ajutorul sau acordul statului roman si nimeni nu ii poate impiedica pe maghiarii de aici sa primeasca un cartonas de la un ONG finantat de guvernul maghiar. Chiar daca avem dreptate in celelalte puncte, incercarea de a interzice ceea ce nu putem controla va ofili oarecum semetia tifnoasa a guvernului roman.

Sa revenim de cealalta parte a oglinzii. In timpul intilnirilor cu diversi oficiali din Ungaria (mai ales cea cu Reka Szemerkenyi, consiliera de politica externa a lui Victor Orban), mi-am dat seama si ce aud maghiarii in aceasta problema. Prima senzatie este cea a unei mirari ipocrite. Interlocutorii de acolo erau tare mirati de reactia vehementa din Romania fata de aceasta lege. Lo