Surisul si singele
Extraordinara este egala atitudine a lui Manolescu fata de literatura timp de trei decenii. Cu exceptia citorva mici stingacii, el nu scrie in 1963 altfel decit in 1993.
Esteticul pare a acoperi integral istoricul. La fel ca fiecare cronica literara in parte, si opera lui Manolescu in intregul ei este perfect polisata pina la a deveni, precum pasarile lui Brincusi, o figura a eternitatii. Si totusi, lectura cu lupa releva fisuri imperceptibile cu ochiul liber. In 1991 Manolescu scrie, de exemplu, ca unele versuri ale Marianei Marin, sint „direct politice“ (I, 388), in timp ce cu zece ani inainte scrisese despre volumul ei de debut strict estetic (I, 381-383). Am zice ca trecerea „pragului 1989“ clarifica multe atitudini ale lui Manolescu. Dar nu e vorba numai de el, ci de ridicarea deasupra apelor a unor intregi ostroave mai inainte scufundate. Cu uimire realizam, deodata, ca singele istoriei inca pulsa in marmura fina a operei. Privita dinspre acum, seninatatea lui Manolescu de dinainte de 1989 pare jucata, dar jocul este dificil de reconstituit. O exceptie este chiar „cazul“ Marianei Marin. In 1991, prezentind volumul ei, Ateliere (1980-1984), Manolescu precizeaza ca, pentru a putea fi publicata in 1986, o varianta „autoepurata“ a acestuia, cu titlul de Aripa secreta, fusese, la sugestia lui Florin Mugur, dedicata... pacii si conceputa ca un jurnal apocrif al Annei Frank! Versurile despre realitatea ceausista pareau astfel a fi „inspirate de... fascism“. Un subterfugiu curent in anii cincizeci, cind Mariana Marin nu se nascuse inca, remarca, amar, Manolescu, dar reactualizat acum de Mugur, caruia subterfugiul „ii intrase in singe“. „Am regretat atunci ca Mariana Marin a consimtit la aceasta farsa si n-am scris despre Aripa secreta“, noteaza Manolescu (toate citatele trimit la volumul I, p. 384), dupa care adauga acest dramatic
