Incerc sa ma gindesc acum, dupa mai bine de o luna de la incheierea seminarului de la Budapesta, la ce-am pastrat si dupa ce programul primit din timp, si respectat intocmai, nu mai e decit o insiruire de nume importante cu functii politice si de discutii serioase pe teme estice…
Asadar, iata-ne in trenul de noapte, cusetati si mari amatori de tutun si de mima. Dar de mima cu schepsis (pe cele mai ocolite si mai alambicate cai), ca doar mergeam in misiune ca tineri jurnalisti „culturali“, asa ca ce puteam sa mimam la „ore mici“ (vorba unui mare absent al comandou-ului de la Budapesta – I.B.L.), daca nu „parlament“, „industrie“, „pirotehnist“ si nu in ultimul rind „tehnologie“, pentru a carui descifrare Viki l-a bulversat in asa masura pe Cristi ca a ajuns la inceputurile omenirii – logos, tehne, ars si alte abstractiuni. Oboseala conexiunilor ne-a facut in cele din urma sa spargem gasca si sa tragem cite un pui de somn.
Drumul a mai avut un punct culminant, foarte zgomotos si plin de entuziasm, cind respectabilul Cezar, cel cu ochelari si pipa, ne-a cintat melodia din Simbad Marinarul, varianta japoneza a desenelor copilariei lui, in original… „Do-bi-dante, do-bi-dante…“ fiind refrenul, iar un alt motiv drag noua – „Ce ce ri…“.
Calatoria cu trenul s-a incheiat pentru mine cel putin la fel de amuzant cum a inceput, din moment ce nu intelegeam de ce venise de acasa Viki cu un mic dejun atit de bine ambalat la caserole de plastic, cafea la pliculet, iaurturi, chifle… Mai tirziu am aflat ca de fapt era tratatia din partea casei, adica a trenului in care calatorisem… Asa ca bucuria mea legata de cit de draguta e ea cu mine asa de dimineata s-a spulberat intr-o clipita. Atunci am coborit pe peronul ud al garii Kellety si mi s-a parut ca am gresit anotimpurile, din moment ce-mi era atit de frig… Nu gresisem nimic: Agy, ca o calugarita docila,
